Divinizarea naturii este un păcat ecologic
11.03.2005, Roma (Catholica) - „Păcatul în ecologia radicală contemporană constă în divinizarea naturii, în sufocarea importanţei fiinţei umane ca şi custode al creaţiei, şi în uitarea lui Dumnezeu ca autor al mediului înconjurător natural al omului”, a afirmat Joan Andreu Rocha Scarpetta, profesor de teologie a religiilor la Universitatea Pontificală Regina Apostolorum, într-un discurs intitulat „Ecologia radicală şi păcatul original”. Această instituţie a organizat în perioada 3-4 martie 2005 un simpozion cu tema „Păcatul original: o perspectivă interdisciplinară”.
„Ecologia radicală contemporană a uitat transcendenţa divină; a aşezat omul la acelaşi nivel sau mai jos decât natura” şi, uitând caracteristica de creaţie a naturii, „i-a dat acesteia o valoare magică, aproape divină”, a spus Rocha. Ea a ilustrat cele trei modele de relaţie între Dumnezeu, om şi creaţie, pe care teologia creştină le-a dezvoltat în istoria sa. Primul model, „iconic”, a apărut din tradiţia creştinismului răsăritean. El recunoaşte urmele lui Dumnezeu în creaţie, şi evidenţiază „păcatul ca un factor de dezechilibru în această relaţie”. Acest model, a explicat ea, dezvoltat de autori precum Sf. Simeon în secolul al XI-lea, este studiat astăzi în profunzime de către Patriarhul ortodox Bartolomeu I de Constantinopol.
Al doilea model de relaţie între Dumnezeu, omenire şi creaţie este numit „administrarea creaţiei”, şi a fost dezvoltat, în particular, de tradiţia benedictină, potrivit căreia „creaţia aparţine lui Dumnezeu şi, de aceea, trebuie să avem grijă de ea”, a continuat Rocha. Această viziunea stă la baza antropologiei teologice a creaţiei. „Dacă modelul iconic al Părinţilor răsăriteni, precum Sf. Vasile, evidenţiază elementul `Dumnezeu` în relaţia Dumnezeu-om-creaţie, modelul benedictin evidenţiază elementul `om`, schiţând o cale spirituală care începe cu conştientizarea faptului de a ne şti creaturi, şi a păcatului”, a explicat Rocha. „Pornind de la conştientizarea păcatului, călugărul urcă diferitele trepte ale umilinţei, dobândind o viziune echilibrată asupra creaţiei, nu doar ca un dar, ci şi ca o datorie ce implică responsabilitate”.
Ultimul model este cel „cristic” sau franciscan, a arătat prof. Rocha, reamintind că figura Sf. Francisc de Assisi este atât de legată de relaţia cu natura încât chiar ecologiştii radicali văd în el un model pentru relaţia dintre fiinţa umană şi natură. „Din păcate, caracterul cristocentric al relaţiei Sf. Francisc cu creaţia este adesea uitat, anulându-se semnificaţia transcendentă a misticismului său privind natura”, s-a plâns Rocha. Aceste „modele arată faptul că păcatul se manifestă atunci când relaţia dintre Dumnezeul-Creator, omul-custode şi natura creată este dezechilibrată”. Rocha a adăugat: „Atunci când este uitată acţiunea creatoare a lui Dumnezeu, omul este aşezat la acelaşi nivel cu restul creaţiei, sau se atribuie naturii create un caracter transcendent sau magic”.
