Autoportret al noului Pontif
22.04.2005, Vatican (Catholica) - Situl Diecezei Romano-Catolice de Iaşi a publicat astăzi un interviu cu Cardinalul Joseph Ratzinger din noiembrie 2001, realizat de Antonella Palermo, publicat în buletinul „24 ore nel mondo”, anul XLIX, nr. 110, miercuri, 20 aprilie 2005, emis de Radio Vatican. Traducerea îi aparţine lui Ovidiu Bişog. Iată textul integral, preluat de pe Ercis.ro.
– Un autoportret
– Este imposibil un autoportret; şi este dificil să te judeci pe tine însuţi. Eu pot doar să spun că vin dintr-o familie foarte simplă, foarte umilă, şi de aceea nu prea mă simt Cardinal, mă simt un om simplu. În Germania am trăit într-un sătuc, cu oameni care lucrează în agricultură, în artizanat, şi acolo mă simt în mediul meu. În acelaşi timp, caut să fiu aşa şi la biroul meu, dacă reuşesc: nu îndrăznesc eu să judec. Îmi amintesc mereu cu mare afecţiune profunda bunătate a tatălui meu şi a mamei mele şi, fireşte, pentru mine, bunătate implică şi capacitatea de a spune „nu”, pentru că o bunătate care lasă să se întâmple totul nu face bine celuilalt. Uneori, forma bunătăţii poate să fie şi a spune „nu” şi a risca astfel o contradicţie. Dar şi aceasta trebuie să vină nu de dorinţa de putere, de revendicare, ci trebuie să provină dintr-o bunătate ultimă, din dorinţa de a face bine altuia. Acestea sunt criteriile mele, aceasta este originea mea, altceva ar trebui să spună alţii.
– Vă este teamă de Dumnezeu?
– Nu îmi este teamă de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este bun. Fireşte, sunt conştient de slăbiciunea mea, de păcatele mele. În acest sens, este o teamă de Dumnezeu care este altceva decât teama înţeleasă în sens uman. Sfântul Ilarie a spus: „Toată teama noastră este în iubire”. Deci iubirea implică nu teamă, ci, ca să spunem aşa, preocuparea de a nu contrapune darul iubirii, de a nu face ceva care ar putea distruge iubirea. În acest sens, este altceva, care nu este teamă: este reverenţă, multă, astfel încât te simţi obligat cu adevărat să răspunzi bine la această iubire şi să nu faci ceva care l-ar putea distruge.
– Atâţia ani în Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, în strâns contact cu Papa Ioan Paul al II-lea: amintirile dvs. cele mai puternice….
– Amintirile cele mai puternice sunt legate de întâlnirile cu Papa în marile călătorii; apoi, marea dramă a teologiei eliberării, unde am căutat calea cea dreaptă; şi apoi toată implicarea ecumenică a Sfântului Părinte, această căutare a unei mari deschideri a Bisericii în care, în acelaşi timp, [Biserica – n.tr.] să nu-şi piardă identitatea. Întâlnirile normale cu Papa sunt poate experienţa cea mai frumoasă pentru că aici se vorbeşte de la inimă la inimă şi vedem intenţia comună de a-l sluji pe Domnul şi vedem cum Domnul ne ajută să găsim tovărăşia în drumul nostru: pentru că nimic nu va fi făcut numai de mine, iată aceasta este foarte important, să nu iei numai decizii personale, ci într-o mare colaborare. Aceasta întotdeauna într-un drum de comuniune cu papa, care are o mare viziune despre viitor. El mă confirmă şi mă călăuzeşte pe drumul meu.
– Dar cum este Papa, un adjectiv care să ni-l facă şi mai familiar…
– Papa este îndeosebi foarte bun. Este un om care are o inimă deschisă şi este un om glumeţ, cu care poţi vorbi cu veselie şi în mod degajat. Nu trăim pe nori, ci trăim în această viaţă… Această bunătate personală a papei mă convinge mereu, fără să uităm marea sa cultură, normalitatea sa şi faptul că stă cu ambele picioare pe pământ.
– Afirmaţi că Biserica „încă nu a efectuat saltul în prezent”: mai precis?
– Mai este încă o mult de făcut pentru a traduce în fapte marile daruri ale credinţei în limbajul de astăzi, în gândirea de astăzi. Marile adevăruri sunt aceleaşi: păcatul originar, creaţia, mântuirea, viaţa veşnică… dar multe dintre acestea sunt încă exprimate cu o gândire care nu mai este a noastră şi este nevoie să le adaptăm la gândirea din timpurile noastre şi să le facem accesibile pentru om, ca să vadă cu adevărat logica credinţei. Mai este încă mult de făcut.
– Ce spuneţi astăzi noilor generaţii?
– Că trebuie să aibă încredere, că Biserica este mereu tânără şi viitorul aparţine Bisericii. Toate celelalte regimuri care păreau mult mai puternice au căzut, nu mai există, dar Biserica supravieţuieşte. Încredere, aceasta este cu adevărat corabia care conduce în port.
