Biserica, şi în momentele dificile, trebuie să creadă în puterea Cuvântului

08.03.2006, Vatican (Catholica) - În meditaţiile susţinute miercuri în faţa Papei şi a ajutoarelor sale din Curia Romane, Cardinalul Cé a subliniat necesitatea ca, în noua evanghelizare, Biserica şi slujitorii ei să aibă o credinţă neclintită în puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Reproducem din nou notiţele Radio Vatican. Prejudecăţi, ostilitate, indiferenţă: în ciuda mulţimilor care-l aclamau în repetate rânduri, Isus a trebuit să-şi traseze un culoar printre aceste dificultăţi în predicarea Evangheliei. De la conaţionalii săi, care-l considerau doar „fiul tâmplarului”, la cărturarii şi fariseii care în pofida minunilor continuau să-i ceară semne, Evanghelia după Sf. Marcu notează şi nu trece cu vederea faptul că „după un prim moment de entuziasm şi succes în Galileea, Isus a trebuit să înfrunte o neîncredere din ce în ce mai mare, până la abandonul şi îndepărtarea multora, tot mai numeroşi”.

„De mai multe ori – a continuat predicatorul în prima meditaţie a zilei, despre cele trei parabole ale seminţei – Isus subliniază efortul pe care trebuie să-l depună în a face înţeles mesajul său”. Alegerea sa de a vorbi în asemănări corespunde întocmai acestei situaţii de criză, dar cuprinde şi un indiciu a ceea ce Biserica este chemată să facă în noua evanghelizare: „Este invitaţia de a întreprinde cu încredere şi curaj angajarea unei noi evanghelizări având credinţă în puterea Cuvântului. Slujirea noastră este într-un anumit mod sacrament, munca noastră este un `acum` al gestului lui Isus care iese şi aruncă sămânţa Cuvântului. Chiar şi insuccesele sunt o participare la munca sa şi la fidelitatea sa faţă de Tatăl, care este neclintită chiar şi în nereuşită, siguri fiind că în Cuvânt este o putere ce depăşeşte eforturile noastre şi în virtutea căreia Cuvântul creşte şi aduce roadă de la sine. Prin urmare, să nu ne lăsăm abătuţi de micimea iniţiativei noastre. De la Domnul vine puterea care depăşeşte abisul dintre lucrarea noastră şi eficacitatea suprafirească a slujirii noastre.”

Cardinalul Cé a împărtăşit idei despre cele trei parabole. Prima, parabola seminţei care creşte de la sine, este simbol al harului lui Dumnezeu care lucrează dincolo de munca omului. A doua, parabola grăuntelui de muştar, arată încă o dată rodnicia intervenţiei divine subliniată de disproporţia dintre începutul şi rezultatul final al predicării. În fine, parabola semănătorului, unde pământul diferit în care cade sămânţa indică, pe rând, „înstrăinarea totală a unor persoane faţă de Cuvântul lui Dumnezeu”, sau „un Cuvânt primit fără convingere, din estetism sau convenţie socială”, sau „un Cuvânt înăbuşit de grijile acestei lumi”. Dar mai este şi Cuvântul care cade şi rodeşte într-un pământ bun, indicând iniţiativa lui Dumnezeu şi, totodată, perseverenţa omului: „Să ne amintim că în slujirea noastră, are sens şi crucea muncii, inclusiv a muncii de ordin fizic resimţită de servitorul Evangheliei, care adesea nu cunoaşte orar. Are sens chiar şi falimentul. Maria era convinsă de micimea ei, era doar slujitoarea Domnului. Dar Cel care este atotputernic s-a folosit de ea, de tăcerea şi rugăciunea ei, ca să împlinească lucruri mari în istoria oamenilor”.

Predicatorul exerciţiilor a trecut, în a doua meditaţie, la explicarea episodului despre „liniştirea furtunii” (Mc 4, 35-41). Alături de teama apostolilor – omeneşte, lesne de înţeles – iese în contrast reproşul aproape exagerat al lui Isus. Dar ceea ce pasajul Evangheliei vrea să scoată în evidenţă, a continuat predicatorul, este dorinţa lui Isus ca apostolii să aibă o credinţă ce rămâne neclintită chiar şi în mijlocul furtunii: „Acest episod, pentru Sf. Marcu şi pentru noi, este şi o parabolă pentru viaţa Bisericii. Ea trăieşte în istorie, este marcată şi de slăbiciunea noastră, uneori cunoaşte vremuri de furtună. În secolul abia încheiat, Biserica a trecut prin furtuni violente şi secolul abia început este la fel de ameninţător. În momentele de oboseală, Biserica trebuie să aibă mai ales credinţă în Domnul ei, dar nu se stă sub cruce decât prin puterea harului!” Aceasta este o experienţă de credinţă pură, „despuiată” – cum a definit-o Patriarhul emerit al Veneţiei – la care este chemat fiecare creştin, mai ales prin Euharistie, începând cu păstorii Bisericii.