Ascultarea de Dumnezeu, izvorul păcii adevărate

31.03.2006, Vatican (Catholica) - Astăzi, în capela Redemptoris Mater din Vatican, pr. Raniero Cantalamessa, OFM Cap, a ţinut a doua predică de Postul mare pentru Sfântul Părinte şi Curia Romană, pe tema „Isus a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit” (Evr 5,8). Radio Vatican prezintă din nou mai pe larg ideile predicatorului. „În ascultarea faţă de Dumnezeu, care nu limitează libertatea personală, omul îşi găseşte pacea, după exemplul lui Cristos şi al Sfintei Fecioare”, a fost ideea principală a predicii.

Ascultarea lui Isus este aspectul Pătimirii cel mai des reluat în cateheza apostolică, cheia de lectură a întregii Pătimiri, cea care îi dă sens şi valoare. Celui care se scandaliza de faptul că Dumnezeu Tatăl putea să se complacă de moartea pe cruce a Fiului Său, Isus, Sf. Bernard răspunde: „Nu i-a plăcut moartea, ci voinţa celui Care murea de bunăvoie” (Non mors placuit sed voluntas sponte morientis). Prin urmare, a afirmat predicatorul Casei Pontificale, nu este atât moartea lui Cristos în sine cea care ne-a mântuit, cât ascultarea Sa până la moarte. Pătimirea lui Cristos a fost aşadar dovada şi măsura ascultării Sale: o suferinţă la limita suportării umane, încheiată cu un act de acceptare, într-o situaţie de dificultate extremă. Şi când Isus, prosternat în pământul grădinii Ghetsemani, acceptă să se supună la supliciul Crucii, oferă creştinilor imaginea cea mai grăitoare de ascultare faţă de Dumnezeu.

Dar adeziunea necondiţionată la voinţa divină nu este un gest scontat, nici chiar pentru Isus. Istoria cristologiei este străbătută de o întrebare tulburătoare, reluată de pr. Cantalamessa în predica sa: „poate Dumnezeu să asculte de sine însuşi?” Din moment ce ascultarea este un act care ţine de persoană şi nu de natură, iar persoana lui Cristos este cea a Fiului lui Dumnezeu, cum se împacă ascultarea lui Isus cu credinţa în divinitatea sa? Răspunsul ne vine din însăşi rugăciunea sa în Ghetsemani: „nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei Tu” (Mc 14, 36): aici se adresează Tatălui nu una singură ci ambele naturi din persoana Cristos. „Dumnezeu a ascultat omeneşte! Se înţelege astfel puterea universală de mântuire cuprinsă în acel `fiat` al lui Isus: acesta este actul uman al lui Dumnezeu; este un act divino-uman. Acel `fiat`, pentru a folosi expresia psalmistului, este cu adevărat `stânca mântuirii noastre`. Printr-o ascultare de acest fel, toţi au fost făcuţi drepţi”.

De aici decurg şi luminile pentru viaţa creştină de fiecare zi, căci reflecţia despre ascultare poate contribui la crearea unui climat spiritual pozitiv, în Curie şi în întreaga Biserică: „Numai dacă se crede în `domnia` actuală şi punctuală a Celui Înviat faţă de Biserică, numai atunci suntem în măsură să înţelegem necesitatea şi importanţa ascultării faţă de Dumnezeu. Aceasta înseamnă să-l ascultăm pe Dumnezeu care vorbeşte, în Biserică, prin intermediul Duhului său care luminează cuvintele lui Isus şi ale întregii Scripturi şi le atribuie autoritate, transformându-le în canale ale voinţei vii şi actuale a lui Dumnezeu faţă de noi”. Dar de ce este atât de important să ascultăm de Dumnezeu? „Desigur, nu pentru gustul de a porunci şi de a avea supuşi! Este important, pentru că noi, ascultând, împlinim voinţa lui Dumnezeu, vrem aceleaşi lucruri pe care le vrea Dumnezeu şi în acest fel ne realizăm vocaţia noastră originară, aceea de a fi după chipul şi asemănarea sa”.

Dacă toţi şi întotdeauna putem împlini ascultarea de Dumnezeu, nu la fel se verifică şi cu ascultarea faţă de autorităţile vizibile. Când un ordin este dat de un superior care se străduieşte să trăiască în voinţa lui Dumnezeu, care mai întâi s-a rugat şi nu are interese personale de apărat ci binele celui care i-a fost încredinţat, atunci autoritatea lui Dumnezeu devine un contrafort pentru decizia respectivă. Sf. Ignaţiu de Antiohia îl îndemna pe un coleg în episcopat: „Să nu se facă nimic fără aprobarea ta, dar tu să nu faci nimic fără aprobarea lui Dumnezeu!” Calea ascultării de Dumnezeu o poate străbate oricine, este deschisă tuturor botezaţilor şi constă în a-i pune înaintea lui Dumnezeu problemele prin care trecem. Făcând astfel, creştinul renunţă la voinţa proprie, se decide să nu decidă de unul singur şi îi dă lui Dumnezeu posibilitatea să intervină. Căci Dumnezeu – se exprima Sf. Grigore cel Mare – uneori ne avertizează prin cuvinte, altă dată, în schimb prin fapte, adică prin evenimente şi situaţii. Adesea, a afirmat predicatorul, una din formele cele mai exigente de ascultare faţă de Dumnezeu este ascultarea faţă de situaţii, este cea care se apropie mult de ascultarea lui Isus în pătimire: şi-a întrerupt învăţătura, şi-a suspendat orice activitate, nu s-a lăsat abătut de gândul la ce se va întâmpla cu apostolii săi sau care va fi destinul cuvintelor sale, nici chiar de gândul că Mama sa rămâne singură. Şi toate acestea, „pentru ca lumea să ştie că îl iubesc pe Tatăl şi că fac aşa cum mi-a poruncit Tatăl” (In 14, 31).

Pr. Cantalamessa a încheiat predica de Post prin apropierea acelui `fiat` al lui Isus, „noul Adam”, de un alt `fiat`, cel al Mariei, a cărei ascultare este contrariul neascultării Evei dintâi. Un gest, cel al ascultării faţă de Dumnezeu, care, departe de a îngrădi libertatea omului, aduce în existenţa celui care o trăieşte, rodul îndelung căutat al păcii adevărate.