Papa despre realitatea morţii
05.11.2006, Vatican (Catholica) - Săptămâna aceasta, Bisericile Catolică şi Ortodoxă au avut zile special dedicate morţilor. În discursul său dinaintea rugăciunii Angelus, Papa Benedict a atras încă o dată atenţia asupra realităţii morţii, ignorată sau privită în mod greşit de omul modern. Vă prezentăm în continuare cuvintele Sfântului Părinte, în traducerea redacţiei române a Radio Vatican.
Dragi fraţi şi surori,
În aceste zile care urmează comemorării liturgice a credincioşilor răposaţi în multe parohii se celebrează octava celor decedaţi. Este o ocazie prielnică de a-i aminti în rugăciune pe cei dragi ai noştri şi de a medita la realitatea morţii, pe care aşa-numita „civilizaţie de consum” caută adesea să o înlăture din conştiinţa lumii, prinsă în întregime de preocupările vieţii cotidiene. A muri, în realitate, face parte din a trăi, şi nu doar la sfârşit, ci, dacă suntem atenţi, în orice clipă. În pofida tuturor tulburărilor, pierderea unei persoane dragi ne face să redescoperim „problema”, făcându-ne să simţim moartea ca pe o prezenţă radical ostilă şi contrară chemării noastre fireşti la viaţă şi la fericire.
Isus a revoluţionat sensul morţii. A făcut aceasta prin învăţătura Sa, dar mai presus de toate înfruntând El însuşi moartea. „Murind a distrus moartea”, repetă liturgia în timpul pascal. „Cu Duhul care nu putea muri”, scrie un Părinte al Bisericii, „Cristos a nimicit moartea care ucidea omul” (Meliton din Sardes, Despre Paşte, 66). Fiul lui Dumnezeu a voit în felul acesta să împărtăşească până la capăt condiţia noastră umană pentru a o deschide spre speranţă. În ultima instanţă, El s-a născut pentru a putea muri şi a ne elibera astfel de sclavia morţii. Spune Scrisoarea către Evrei: „El a suferit moartea pentru fiecare om” (2,9). De atunci, moartea nu mai este aceeaşi: a fost lipsită, să spunem aşa, de „veninul” său.
Iubirea lui Dumnezeu, activă în Isus, a dat, de fapt, un sens nou întregii existenţe a omului şi astfel i-a transformat şi actul morţii. Dacă în Cristos viaţa umană este „trecere din această lume la Tatăl” (Ioan 13,1), ceasul morţii este momentul în care acest lucru se realizează concret şi definitiv. Cine se străduieşte să trăiască asemenea Lui, este eliberat de frica morţii care nu mai arată rânjetul zeflemitor al unei duşmane ci, cum scrie Sfântul Francisc în Cântecul creaturilor, chipul prietenos al unei „surori” pentru care se poate chiar binecuvânta Domnul: „Fii lăudat, Domnul meu, pentru sora noastră, moartea trupească”. De moartea trupului nu trebuie să ne fie frică, ne aminteşte credinţa, deoarece este un somn din care, într-o zi, vom fi retreziţi. În schimb, adevărata moarte de care trebuie să ne temem, este aceea a sufletului, pe care Apocalipsul o numeşte „a doua moarte” (cfr Ap 20,14-15; 21,8). De fapt, cine moare în păcat mortal, fără căinţă, închis în refuzul orgolios al iubirii lui Dumnezeu, se autoexclude de la împărăţia vieţii.
Prin mijlocirea Preasfintei Maria şi a Sfântului Iosif, să invocăm de la Domnul harul de a ne pregăti cu seninătate la plecarea din această lume, când El va voi să ne cheme, în speranţa că vom putea locui veşnic împreună cu El în compania sfinţilor şi a scumpilor noştri răposaţi.
