Cardinalul Bertone despre el însuşi
27.11.2006, Vatican (Catholica) - Peste câteva zile, Cardinalul Tarcisio Bertone îşi va sărbători ziua de naştere. De fapt zilele de naştere. Pentru a înţelege de ce „zilele” vă invităm să citiţi interviul cu Cardinalul secretar de stat apărut în ultimul număr al revistei Lumea Catholica, apărut original în Inside the Vatican. În cele ce urmează vă oferim doar începutul interviului, la final fiind indicată adresa web pentru interviul integral.
– Eminenţă, aţi putea să ne spuneţi câte ceva despre originile Dvs?
– M-am născut în Romano Canavese din Piedmont, cea mai din nord provincie a Italiei, într-o familie de ţărani, al cincilea din cei opt copii, în noaptea dintre 1 şi 2 decembrie 1943. În final în registrul primăriei data naşterii a fost înregistrată 1 decembrie, iar în registrul parohiei 2 decembrie. Astfel că data naşterii mele diferă pentru Stat şi pentru Biserică. Părinţii mei au fost buni creştini şi m-au botezat cu numele de Tarcisio Pietro Evasio (Tarcisius a fost un tânăr martirizat în secolul al III-lea pentru că a protejat Sfânta Euharistie pe care o ducea creştinilor din închisoare; Sf. Evasio a fost Episcop de Casale, sărbătoarea lui fiind la 2 decembrie).
– Ce influenţă au avut părinţii în formarea personalităţii Dvs?
– Tatăl meu, Pietro, a fost foarte devotat Sfintei Liturghii, participând zilnic la ea. Era de asemenea pasionat de muzică. Mama mea, Pierina, era şi ea foarte credincioasă şi implicată în numeroase activităţi caritative şi ale comunităţii. Dar era şi o personalitate „combatantă”, foarte interesată de politică. Era membră a Partidului Popular Catolic al lui Don Luigi Sturzo şi participa la numeroase întâlniri politice. În timpul perioadei fasciste, a refuzat să plătească taxa de membru pentru mine şi pentru ceilalţi copii.
– Ştim deci că aţi moştenit pasiunea pentru muzică de la tată, iar de la mama Dvs un anume interes pentru politică şi social. Dar cum v-aţi descoperit vocaţia?
– Încă de când eram mic aveam o anume pasiune pentru limbile moderne şi îmi imaginam că aş putea deveni translator. Dar când aveam 14 ani şi urmam şcoala în Valdocco, un preot salezian m-a invitat să particip la nişte zile de reculegere pentru discernerea vocaţiei, sugerându-mi să intru în familia lui Don Bosco. Am acceptat. Era 3 mai 1949. Am depus primele voturi religioase la 3 decembrie 1950, fiind hirotonit preot la 1 iulie 1960. După ce în 1961 am luat licenţa în teologie (tema pe care am susţinut-o fiind despre toleranţă şi despre libertatea religioasă), superiorii m-au trimis la Roma.
– Cum aţi găsit Roma?
– Să vă spun cinstit, nu mi-a plăcut prea mult Roma şi nu doream să fiu aici. Şi totuşi, acum mă aflu în Roma de mai bine de 30 de ani. În Roma mi-am luat licenţa şi doctoratul în drept canonic. Erau anii Conciliului Vatican II, iar noi, tinerii studenţi, eram fascinaţi de eveniment. Am stat în Roma între 1961 şi 1965, an în care m-am întors în Piedmont pentru a preda teologie morală la colegiul internaţional din Bollengo.
– Dar nu aţi rămas mult timp…
– Este adevărat. În 1967 m-au chemat înapoi la Roma pentru a preda teologie morală la Ateneumul Salezian, care în 1973 a fost ridicat la rang de Universitate Pontificală. În 1967 am fost numit să conduc Facultatea de Drept Canonic. Am predat acolo până în 1991: drept canonic public şi în special „Dreptul constituţional al Bisericii” şi „Relaţiile dintre Biserică şi comunitatea politică”. După 1978 mi s-a cerut să predau aceleaşi materii şi la Universitatea Pontificală Laterană. Între 1987 şi 1989 am fost vice-rector, iar între 1989 şi 1991 rector al Universităţii Pontificale Saleziene.
Citiţi aici continuarea interviului.
