Despre laicitate, Biserică şi dreptul ei de a vorbi
19.02.2007, Roma (Catholica) - Sf. Scaun şi Statul Italian au sărbătorit luni încheierea în 1929 a Pactelor Laterane, respectiv revizuirea Concordatului în 1983. Cele două aniversări, informează Radio Vatican, au fost celebrate la Ambasada Italiei de pe lângă Sf. Scaun, în prezenţa preşedintelui italian Giorgio Napolitano şi a Cardinalului secretar de stat Tarcisio Bertone. Unul dintre „părinţii” Concordatului revizuit acum 23 de ani, profesorul de drept ecleziastic Carlo Cardia, de la Universitatea Roma III, a acordat un interviul postul de radio al Vaticanului, declarând pentru început:
– Ne aflăm într-o perioadă foarte bună, în care nu s-a ivit nici o controversă, nici în privinţa Concordatului şi nici despre chestiuni relevante între Stat şi Biserică. Au fost ani foarte liniştiţi din punct de vedere juridic şi în aceşti ani Concordatul a deschis calea încheierii unor Acorduri cu alte confesiuni religioase, precum şi calea unei libertăţi religioase mai ample în Italia. Concordatul a fost primul act care a început să meargă pe acest drum.
– Principiul laicităţii Statului, şi prin urmare, limitarea sferei de acţiune a Bisericii, din când în când este din nou pus în discuţie. De ce?
– Să precizăm de la început: laicitatea Statului, mai ales în forma în care s-a construit în secolul al XX-lea, după perioada totalitarismelor, recunoaşte Bisericilor cea mai amplă sferă de libertate. Şi aş mai adăuga că este sistemul democratic cel care recunoaşte Bisericii şi Bisericilor libertatea de gândire, de cuvânt şi de acţiune. În trecut, laicismul dorea să alunge Bisericile în sfera privată, dorea ca acestea să nu vorbească, să se ocupe numai de rituri şi de cult. Astăzi noi suntem pe o poziţie diversă. Sfera Bisericii este sfera tuturor celorlalte mari forţe sociale. Este liberă să acţioneze, este liberă să îşi exprime opiniile. Apoi, natural, cetăţenii, fiecare cu propria conştiinţă, vor evalua ceea ce afirmă Biserica şi Bisericile, şi vor face alegerile lor. Acesta este principiul laicităţii moderne.
– Dar când Biserica se exprimă în privinţa unor teme sociale, poate fi vorba de ingerinţă?
– Dezbaterile din aceste zile şi săptămâni (din Italia – n.r.) a scos la suprafaţă această acuză: dacă Biserica îşi exprimă propria opinie în mod public spun unii că ar fi o ingerinţă. Aduc un exemplu pe această temă din Statele Unite, unde, după cum ştim, sunt prezente multe Biserici. Multe dintre ele vorbesc, acţionează – am spune noi – „strigând”. Ei bine, toate acestea se întâmplă în Statele Unite fără ca cineva să aibă de ceva de obiectat. Care este problema în Italia? Problema a apărut în momentul în care Biserica s-a făcut apărătoarea valorilor generale; sunt unii care nu se simt siguri pe acest teren, pentru că îşi dau seama că, la nivel populţiei, anumite lucruri sunt simţite, drept care fac apel la criteriul laicităţii, dar este o laicitate depăşită, de care vorbeam înainte.
– Materia cuprinsă în legea privind drepturile uniunilor de fapt este deci o temă asupra căreia Biserica poate şi trebuie să se pronunţe?
– Dacă Biserica nu vorbeşte despre problemele de credinţă şi de morală, atunci despre ce altceva trebuie să vorbească? Să spunem punem puţin lucrurilor pe nume: când Biserica intervine pe teme precum pacea, convieţuirea paşnică, sau chiar pe teme mai aproape de politică, dacă ceea ce spune este acceptabil pentru o parte politică, aceasta aplaudă, iar dacă ceea ce spune nu este acceptat de morala acestei părţi politice, atunci Biserica este acuzată de ingerinţă. Dar dacă Biserica se poate pronunţa, de exemplu, asupra structurii federale, cum ar putea să nu aibă dreptul de a vorbi în materie de etică şi familie? Aici este o contradicţie de principii.
