Ultima exortaţie despre persoanele divorţate şi recăsătorite

26.03.2007, Vatican (Catholica) - Numărul pe luna martie al revistei Lumea Catholica, ce apare online pe Catholica.ro, include un articol al vaticanistului Sandro Magister. În aşteptarea traducerii în limba română a exortaţiei „Sacramentum caritatis” vă invităm să citiţi acest articol care, îmbinând gândurile autorului cu citate din document, oferă o idee despre conţinutul exortaţiei, incitând, sperăm, spre lectura integrală a exorta`iei. Dintre toate ideile extrase de Magister din ultimul document al Papei Benedict, una singură este prezentată fără comentarii, ci citând de fapt din text: este vorba de pasajele despre persoanele divorţate şi recăsătorite. Reluăm aceste pasaje, în traducerea provizorie făcută de Diecezei de Iaşi.

Papa Benedict scrie la numărul 29: „Este vorba de o problemă pastorală spinoasă şi complexă, o adevărată plagă a contextului social de astăzi care afectează în măsură crescândă chiar şi comunităţile catolice. Păstorii, din iubire faţă de adevăr, sunt obligaţi să discearnă bine diferitele situaţii, pentru a-i ajuta din punct de vedere spiritual, în modurile corespunzătoare, pe credincioşii implicaţi. Sinodul Episcopilor a confirmat practica Bisericii, întemeiată pe Sfânta Scriptură (cf. Mc 10,2-12), de a nu admite la Sacramente pe divorţaţii recăsătoriţi, pentru că starea lor şi condiţia lor de viaţă contrazic din punct de vedere obiectiv acea unire dintre Cristos şi Biserică ce este semnificată şi realizată în Euharistie. Totuşi, divorţaţii recăsătoriţi, în pofida situaţiei lor, continuă să aparţină Bisericii, care îi urmăreşte cu atenţie specială, având dorinţa ca ei să cultive, pe cât posibil, un stil creştin de viaţă prin participarea la Sfânta Liturghie, chiar fără a primi Împărtăşania, prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, Adoraţia Euharistică, rugăciune, participarea la viaţa comunitară, dialogul onest cu un preot sau un îndrumător de viaţă spirituală, dedicarea pentru caritatea trăită, fapte de pocăinţă, angajamentul educării copiilor.”

„Acolo unde apar în mod legitim îndoieli cu privire la validitatea Căsătoriei sacramentale încheiate, trebuie să se întreprindă ceea ce este necesar pentru a verifica temeiul lor. Apoi trebuie asigurată, respectându-se deplin dreptul canonic, prezenţa tribunalelor ecleziastice în teritoriu, caracterul lor pastoral, activitatea lor corectă şi promptă. Este necesar ca în fiecare Dieceză să existe un număr suficient de persoane pregătite pentru funcţionarea operativă a tribunalelor ecleziastice. Amintesc că `este o obligaţie gravă de a face lucrarea instituţională a Bisericii în tribunalele ecleziastice tot mai apropiată de credincioşi`. Totuşi, este necesar să se evite să se înţeleagă preocuparea pastorală ca şi cum ar fi în contrapoziţie cu dreptul. Mai curând trebuie pornit de la premisa că punctul fundamental de întâlnire dintre drept şi pastoraţie este iubirea faţă de adevăr: de fapt, acesta nu este niciodată abstract, ci `se integrează în itinerarul uman şi creştin al oricărui credincios`. În sfârşit, acolo unde nu este recunoscută nulitatea legăturii matrimoniale şi există condiţii obiective care, de fapt, fac convieţuirea ireversibilă, Biserica îi încurajează pe aceşti credincioşi să trăiască relaţia lor conform exigenţelor legii lui Dumnezeu, ca prieteni, ca frate şi soră; astfel vor putea să se reapropie de masa euharistică, fiind atenţi să respecte practica stabilită şi aprobată de Biserică. Acest drum, pentru ca să fie posibil şi să aducă roade, trebuie să fie susţinut de ajutorul păstorilor şi de iniţiative ecleziale corespunzătoare, evitând, în orice caz, să se binecuvânteze aceste relaţii, pentru ca între credincioşi să nu apară confuzii cu privire la valoarea Căsătoriei.”

„Dată fiind complexitatea culturală în care trăieşte Biserica în multe ţări, Sinodul a recomandat apoi să se aibă maxima grijă pastorală în formarea celor care urmează să se căsătorească şi în prealabila verificare a convingerilor lor cu privire la angajamentele de nerenunţat pentru validitatea sacramentului Căsătoriei. Un discernământ serios în această privinţă va putea să evite ca impulsuri emotive sau motivaţii superficiale să inducă doi tineri să asume responsabilităţi pe care apoi nu vor şti să le onoreze. Prea mare este binele pe care Biserica şi întreaga societate îl aşteaptă de la căsătorie şi de la familia întemeiată pe ea pentru a nu se angaja până la capăt în acest domeniu pastoral specific. Căsătoria şi familia sunt instituţii care trebuie să fie promovate şi apărate de orice posibil echivoc cu privire la adevărul lor, pentru că orice daună provocată lor este de fapt o rană care se produce convieţuirii umane ca atare.”