„Un om liber, adânc înrădăcinat în Cristos”

02.04.2007, Vatican (Catholica) - Un moment aşteptat cu bucurie de credincioşii din toată lumea: luni, 2 aprilie 2007, la ora 12, în Bazilica San Giovanni in Laterano, după 21 de luni de la deschidere, s-a încheiat faza diecezană a cauzei de beatificare şi canonizare a slujitorului lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea, informează Radio Vatican. Evenimentul s-a desfăşurat în cadrul rugăciunii Orei Medii, la care au participat cardinali, prelaţi, autorităţi politice şi foarte mulţi credincioşi care, nemaigăsind loc în Bazilică, s-au strâns în piaţa Bazilicii.

La ceremonia încheierii fazei diecezane a cauzei de beatificare, cu formula citită în latină, postulatorul cauzei, Mons. Slawomir Oder a notificat transferul la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor a documentelor privind viaţa, virtuţile precum şi „minunile, în general” ale slujitorului lui Dumnezeu Karol Wojtyla. Au sigilat încheierea fazei diecezane semnăturile Notarului de la tribunalul diecezan al Vicariatului, ale judecătorilor şi a Cardinalului vicar Camillo Ruini. Cardinalul Ruini a oferit credincioşilor o meditaţie despre profilul spiritual al Papei Ioan Paul al II-lea, subliniind în particular raportul său personal cu Dumnezeu. Această legătură, a afirmat, era puternică încă din copilărie dar nu a încetat niciodată să crească şi să se întărească: „Dumnezeu Tatăl a iubit acest copil polonez, l-a unit la sine şi l-a păstrat în această uniune, fără a-i cruţa încercările vieţii, asociindu-l întotdeauna într-o nouă formă la Crucea propriului Fiu”.

„În certitudinea de a fi iubit de Dumnezeu şi în bucuria de a corespunde acestei iubiri, Karol Wojtyla a descoperit sensul, unitatea şi scopul vieţii sale. Toţi cei care l-au cunoscut, de aproape sau de departe, au fost impresionaţi de bogăţia umanităţii sale, de realizarea sa deplină ca om; dar şi mai luminos şi important este faptul că această plinătate a umanităţii sale coincide, în cele din urmă, cu acest raport cu Dumnezeu, în alte cuvinte, cu sfinţenia sa”. Prelatul a evidenţiat apoi două aspecte esenţiale din personalitatea fostului papă: rugăciunea şi libertatea. „Rugăciunea lui Karol Wojtyla, Ioan Paul al II-lea, atât de profundă şi intim personală, era în acelaşi timp în întregime eclezială, legată de tradiţia şi pietatea Bisericii”.

Cardinalul Ruini s-a oprit apoi asupra libertăţii omului din el, un om liber de sine însuşi dar şi faţă de alţii: „Era gata să asculte dar şi să accepte criticile, prefera colaborarea şi respecta libertatea colaboratorilor săi, dar apoi ştia să fie autonom în deciziile definitive şi mai ales nu renunţa să adopte poziţii dificile şi incomode de frica reacţiilor autorităţilor ostile faţă de Biserică, în anii slujirii sale în Polonia, sau de teama neînţelegerilor şi a ostilităţii opiniei publice predominante, în anii pontificatului”. „Marile cuvinte `Nu vă fie teamă!`, prin care a deschis pontificatul său, izvorau şi din această mare libertate interioară, alimentată de credinţă şi în concreteţea istoriei erau cuvinte contagioase care au eliberat Polonia şi nu numai Polonia, de teama şi de constrângerile politice, culturale, spirituale”.

Însufleţit de „prospeţimea evanghelică”, Papa Ioan Paul al II-lea s-a dedicat noii evanghelizări, program realizat în prima persoană prin intermediul călătoriilor sale misionare. În mod particular, a căutat neobosit să dea o nouă vitalitate credinţei creştine din Europa, marcată de secularizare, scoţând din inima sa acea formidabilă invenţie evanghelizatoare constituită de Zilele Mondiale ale Tineretului. „În realitate, în spatele vigorii inepuizabile a mărturiei pentru adevărul lui Cristos stătea trăinicia de piatră a credinţei sale: era credinţa simplă a unui copil şi în acelaşi timp credinţa unui mare om de cultură, pe deplin conştient de provocările din zilele noastre, era mai ales credinţa unui om care într-un anumit sens l-a văzut deja pe Domnul, a avut experienţa directă a prezenţei tainice şi mântuitoare a lui Dumnezeu în propriul spirit şi în propria viaţă şi de aceea, în fond, nu poate fi zdruncinat sau să devină nesigur din cauza îndoielii, dar simte năvalnic înlăuntrul său nevoia şi datoria de a oferi şi transmite tuturor adevărul care mântuieşte”.

Intensă a fost, totodată, solicitudinea pentru unitatea internă a Bisericii şi pentru rădăcina profundă a acestei unităţi. Dăruirea sa faţă de angajarea ecumenică şi cererea de iertare pentru păcatele fiilor Bisericii exprimă acea voinţă, blândă dar fermă, de a se conforma tot mai mult cu Cristos: „El a învăţat să facă spaţiu la suferinţă şi la cruce nu numai din propria experienţă de viaţă dar şi, chiar mai profund, din însăşi spiritualitatea sa, din raportul personal cu Dumnezeu. Testamentul său începea cu `Doresc să te urmez` şi voind ca alegere de fond să-l urmeze pe Domnul, el a înţeles şi interiorizat că este necesar să fie acceptat tot ceea ce Dumnezeu dispune pentru noi”. Chiar şi în durerea adâncă, Papa Ioan Paul al II-lea îşi găsea mângâierea la Preacurata Fecioara Maria, căreia a încredinţat întreaga sa fiinţă: „Totus tuus, Maria, Mater nostri Redemptoris / Virgo Dei, Virgo pia, Mater mundi Salvatoris” (Sunt cu totul al tău, Marie, Maica Răscumpărătorului nostru, Fecioară a lui Dumnezeu, Fecioară pioasă, Maica Mântuitorului lumii).

Sursa: Radio Vatican