Arhiepiscopia Majoră: bilanţ şi perspective
04.04.2007, Blaj (Catholica) - În 14 decembrie 2005, Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, a fost ridicată la rangul de Arhiepiscopie Majoră de către Suveranul Pontif, iar în aprilie 2006 a avut loc celebrarea oficială a acestei ridicări în rang, printr-o liturghie solemnă celebrată în catedrala Blajului. La aproape un an de la această celebrare, revista electronică „Credinţa noastră, viaţa noastră” a stat de vorbă cu părintele William Bleiziffer, specialist în drept canonic, totodată notarul Sinodului Episcopilor, discutând cu acesta asupra unor teme de actualitate pentru viata Bisericii Greco-Catolice, ca de exemplu importanţa acestei ridicări în rang, explicarea noului statut de Arhiepiscopie Majoră, esenţa şi necesitatea unui drept particular. Totodată, prin acest interviu s-a tras linia după acest an de existenţă, enumerându-se realizările bisericii noastre, dar s-a şi privit, cu încredere şi speranţă în Domnul, spre viitorul apropiat. Redăm în continuare doar începutul interviului, invitându-vă să îl citiţi integral pe situl revistei, Credinta-Noastra.cnet.ro.
– Părinte Bleiziffer, în curând se împlineşte un an de la celebrarea ridicării Mitropoliei Române Unite cu Roma, Greco-catolice la rangul de Arhiepiscopie Majoră, dar am constat că în rândul credincioşilor nu există încă o idee foarte clară referitoare la ce este o Arhiepiscopie majoră. Prin urmare, aţi putea să ne explicaţi într-un limbaj accesibil tuturor ce este o arhiepiscopie majoră?
– Înainte de a răspunde la întrebările pe care mi le adresaţi doresc să mulţumesc pentru onoare pe care mi-o faceţi solicitându-mi acest interviu, şi să-i felicit pe iniţiatorii şi susţinătorii ideii unei reviste care propune spre lectură diferite aspecte din viaţa Bisericii noastre.
Aş încerca o abordare cât se poate de simplă a răspunsului la întrebarea Dumneavoastră. Aducând un omagiu unuia dintre foştii mei profesori, canonistul de mare valoare internaţională Ivan ®uľek, citez o definiţie a acestuia asupra termenului de Biserică sui iuri, încerc în continuare să prezint foarte pe scurt câteva detalii: „O Biserică Orientală Catolică este o parte din Biserica Universală care-şi trăieşte credinţa (liturghia, patrimoniul spiritual, disciplina) într-un mod corespunzător uneia dintre cele cinci mari tradiţii orientale (Alexandrină, Antiohenă, Constantinopolitană, Caldee, Armeană), şi care conţine sau cel puţin este capabilă să conţină, ca şi componente minore ale sale, mai multe comunităţi diecezane reunite în mod ierarhic sub conducerea unui cap comun (Patriarh, Arhiepiscop Major, Mitropolit), legitim ales şi în comuniune cu Roma, care împreună cu propriul Sinod constituie instanţa superioară pentru toate afacerile cu caracter administrativ, legislativ şi judiciar al acelei Comunităţi, în cadrul dreptului comun tuturor Bisericilor, determinat în canoanele stabilite de Conciliile Ecumenice sau de Sfântul Părinte, menţinând mereu dreptul acestuia din urmă de a interveni în cazuri singulare.” Cu alte cuvinte, Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, este o Biserică sui iuris care în ansamblul Bisericii Catolice se bucură de aceiaşi recunoaştere ca şi oricare altă Biserică. Este vorba despre formula pe care Conciliul Vatican II o promovează şi o clarifică (vezi documentul Conciliului Vatican II Orientalium Ecclesiarum nr. 3), şi anume aceea de pari dignitas. Din punct de vedere ierarhic, – şi cred că aici stă diferenţa fundamentală dintre o Biserică Mitropolitană şi una Arhiepiscopală Majoră -, tocmai în virtutea acestei pari dignitas există o diferenţiere a acestor 22 de Biserici pe diferite principii (apartenenţa la o anumită tradiţie orientală, la o anumită regiune socio-politică, la un rit, etc.), între care cel mai important în cazul de faţă este cel juridic, canonic. În definiţia pe care tocmai am citat-o mai sus, se amintea de Patriarh, Arhiepiscop Major şi Mitropolit. Ei bine, aceste figuri ierarhice sunt văzute ca şi capi, întâistătători ai respectivelor Biserici, existând astfel o strictă corespondenţă între gradul ierarhic al persoanei Ierarhului şi gradul ierarhic al respectivei Biserici.
Aşa cum aţi amintit până nu de mult, Biserica noastră era o Biserică Mitropolitană, pentru că întâistătătorul acesteia era un Mitropolit, cap al Bisericii. Insă, începând cu data de 14 decembrie 2005, prin publicarea bulelor Magna cum animi afectionem referitoare la persoana Mitropolitului, şi Ad perpetuam rei memoria referitoare la Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Mitropolitul devine Arhiepiscop Major, iar Biserica noastră, din Biserică Mitropolitană, devine Biserică Arhiepiscopală Majoră. Aşadar, nu ne găsim în faţa naşterii unei noi Biserici: Biserica Română Unită cu Roma, rămâne aceiaşi, configuraţia ei juridică suferind – dacă putem folosi termenul – această ridicare în rang ierarhic. Oricum ne aflăm în faţa unei noi realităţi juridice, care oferă Bisericii Greco-Catolice din România o nouă vigoare ecleziastică, realitate juridică pe care şi Statul român o recunoaşte.
