Înmulţirea adolescenţilor toxicomani, un efect al permisivităţii
24.07.2007, Roma (Catholica) - Plaga socială a consumului de droguri nu a ocolit România, ţară devenită, în ultimii ani, din punct de tranzit piaţă de desfacere. Un fenomen în continuă creştere, concentrat mai ales în Bucureşti şi în marile oraşe: Timişoara, Constanţa, Cluj şi Iaşi, se arată într-o ştire apărută pe situl Radio Vatican. Chiar dacă Agenţia Naţională Antidrog nu poate oferi până în prezent date certe privind numărul consumatorilor dependenţi, statisticile neoficiale prezintă date alarmante. În ciuda faptului că în România există deja o piaţă internă a drogurilor, cu reţele de traficanţi, cu filiere solide de distribuţie şi cu numeroşi consumatori, instituţiile de asistenţă medico-socială în care să fie tratate persoanele cu afecţiuni induse de droguri sunt aproape inexistente. Un alt aspect îngrijorător este atenţia scăzută acordată fenomenului, faptul că acest flagel a luat România pe nepregătite, atât la nivelul educaţiei în şcoli şi în familii, cât şi al instituţiilor de sănătate şi de justiţie.
Italia – care se confruntă de foarte mulţi ani cu fenomen toxicomaniei – a găsit remedii pentru tinerii care vor să se elibereze de robia drogurilor. În 1963, preotul italian Pierino Gelmini a fondat primele Comunităţi Incontro ce s-au consolidat în anii `70 – `80 şi s-au răspândit în întreaga lume, numărul lor ajungând în prezent la 238, dintre care 164 se află în Italia. În decembrie 2006, pr. Pierino Gelmini a vizitat România, la invitaţia Agenţiei Naţionale Antidrog, cu scopul de a cunoaşte – în mod direct – situaţia consumatorilor de droguri din ţara noastră, în vederea acordării sprijinului necesar pentru înfiinţarea unor centre similare celor din Italia.
Într-un recent interviu la Radio Vatican, preotul Pierino Gelmini a explicat de ce în Italia consumul de droguri, în rândul adolescenţilor, a atins cote paroxistice: „De ani de zile, spun şi repet – alături de alţi operatori din acest sector – că nu există droguri lejere şi droguri tari, ci că toate drogurile fac rău şi ucid, mai întâi psihicul şi apoi corpul. Am spus şi continui să spun că nu ne putem juca cu permisivitatea în privinţa acestei realităţi. De curând, primarul oraşului Torino a spus, în mod categoric, că cine se droghează trebuie să fie conştient de faptul că-şi face rău sieşi, dar şi societăţii, şi că trebuie să se intervină pentru a-i face pe tineri să înţeleagă acest lucru. Însă acest tip de intervenţie este tardivă şi inutilă, pentru că problema nu se rezolvă prin anchete ale carabinierilor”.
Vorbind despre soluţia la această problemă, părintele a amintit faptul că „familia este prima instituţie de educaţie dar, în vreme ce într-o familie în care tatăl este muncitor iar mama casnică este posibil să lipsească pregătirea necesară educării fiilor, şcoala deţine personal pregătit pentru a educa, nu mă refer doar la a-i învăţa pe elevi formule şi teorii, ci la a-i educa pentru viaţă, în baza a două principii, primul: educarea spirituală, prin indicarea valorilor şi al doilea: educarea inteligenţei şi a voinţei. Aşadar şcoala, care este – în sine – un spaţiu de educaţie şi de agregare, ar trebui să transmită doar elemente pozitive. Dar ce se întâmplă în prezent… ?! Şcoala, ce ar trebui să reprezinte o autoritate şi să aibă prestigiu, nu mai este respectată, şi aceasta pentru că i-am învăţat pe copii – prin mijloacele de comunicare în masă – permisivitatea, spunându-le: `Fă ce vrei, ce-ţi place…`, şi mulţi părinţi s-au adaptat la această situaţie ce ar putea fi definită prin sloganul: `E interzis să interzici`”.
„Acum”, a mai arătat pr. Pierino, „părinţilor le este teamă să-i spună copilului NU!, pentru că-l vor auzi replicându-le: `Dar ştii, colega mea, sau colegul meu…` şi atunci, pentru a nu-l face pe copil să se simtă altfel decât colegii de şcoală şi prieteni, i se spune DA! Aceasta se întâmplă pentru că copiii şi tinerii nu mai au puncte de referinţă, le lipsesc maeştrii de viaţă”. „Desigur, noi ca Biserică trebuie să le spunem părinţilor că este necesar să aibă curajul de a le spune copiilor adevărul, încât fiul să poată spune mai târziu, dacă va ajunge să greşească: `Dacă i-aş fi ascultat pe părinţi…` Trebuie să ajungem, însă, să fim pe deplin convinşi că permisivitatea nu este un lucru bun, că depăşirea limitelor, drogurile, alcoolul, violenţa şi rasismul nu reprezintă un drept precum şcoala, munca, viaţa, iubirea, disponibilitatea. Astăzi le dăm copiilor noştri mai multe lucruri, dar să fim atenţi, căci le umplem buzunarele cu bani cu care ei îşi vor cumpăra multe lucruri, poate chiar şi cărţi, dar nu vor putea cumpăra cultură; îşi vor putea procura medicamente şi poate droguri, dar nu sănătate; îşi vor face mulţi prieteni, şi dintre aceştia unii – sclavi ai drogurilor – îi vor putea purta în derivă”.
