Încercările de după Conciliul Vatican II
30.07.2007, Vatican (Catholica) - Papa Benedict al XVI-lea afirmă că a avut un mare entuziasm în timpul Conciliului Vatican II, dar recunoaşte dificultăţile cu care s-a confruntat Biserica de la acei ani încoace. Părintele iezuit Federico Lombardi a relatat cuvintele Papei în cadrul celei mai recente ediţii a programului „Octava Dies” al Televiziunii Vaticanului. Purtătorul de cuvânt al Vaticanului a comentat sesiunea de întrebări şi răspunsuri a Sfântului Părinte de marţi, 24 iulie 2007, cu preoţi din două dieceze din nordul Italiei. Pr. Lombardi a reamintit că Episcopul Romei i-a răspuns unui preot care a vorbit despre experienţa Conciliului Vatican II, speranţele de „schimbare a lumii” şi dificultăţile din anii care au urmat.
Pontiful a răspuns: „Şi eu am trăit timpul Conciliului cu mare entuziasm; se părea că Biserica şi lumea s-au întâlnit din nou. Am avut multe speranţe – dar lucrurile s-au dovedit a fi mai dificile”. Pr. Lombardi a afirmat că sesiunea de întrebări şi răspunsuri a avut o „atmosferă relaxată de încredere reciprocă între cei care şi-au dedicat vieţile atâtor ani de slujire pastorală într-o lume dificilă care este în continuă schimbare”. În acest context, „Papa conturat în câteva linii foarte eficiente drumul Bisericii în ultimele decenii, interpretându-l profund în contextul lumii contemporane”, a adăugat oficialul Vaticanului.
Pr. Lombardi a arătat că Papa Benedict al XVI-lea a reamintit „mai presus de toate criza culturală a Apusului care a explodat în anul 1968, cu fascinaţia pentru marxism şi iluzia creării unei lumi noi, şi prăbuşirea regimurilor comuniste în anul 1989: căderea ideologiilor care nu au lăsat loc credinţei ci mai degrabă scepticismului. Proclamarea creştină a trebuit să se adapteze la acest context”, a adăugat purtătorul de cuvânt al Vaticanului. „Şi Biserica îi face faţă cu realism şi umilinţă fără a ceda triumfalismului celor care cred că au găsit calea spre lumea nouă”.
„La baza acestui fapt se află umilinţa Răstignitului, care va fi întotdeauna în contrast cu marile puteri ale lumii, dar care generează o adevărată speranţă ce se manifestă în vitalitatea creativă a Bisericii: în comunităţile şi în mişcările ei, în noua responsabilitate a laicilor, în relaţiile ecumenice, în experienţele liturgice şi spirituale”. „Papa marilor idei teologice şi al marii bogăţii culturale este de asemenea acela care ne ajută să trăim condiţia în acelaşi timp umilă şi bogată a speranţei Biserici pe drumul său, după cum spune el: `cu picioarele pe pământ şi cu ochii îndreptaţi spre cer`”.
