„Mă consider a fi un ortodox realist, fără teamă de dialog”

18.09.2007, Bucureşti (Catholica) - Înalt Preasfinţitul Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a fost ales Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, în 12 septembrie 2007, de către Colegiul Electoral Bisericesc. Personalitatea şi activitatea IPS Daniel ca Mitropolit au fost intens mediatizate, mai ales în perioada dinaintea alegerilor pentru funcţia de Patriarh. În primul interviu acordat pentru Radio România Actualităţi reporterului Remus Rădulescu, cel de-al şaselea Patriarh al României vorbeşte despre cea mai mare provocare a Bisericii din zilele noastre, despre relaţia celei mai credibile instituţii a ţării cu lumea politică şi explică de ce şi când este important ecumenismul. Vă oferim fragmente din interviu, preluate de pe situl Patriarhia.ro

– Înalt Preasfinţia Voastră, care credeţi că este provocarea majoră pe care o are de înfruntat Biserica în aceste vremuri?
– Cred că cea dintâi şi cea mai mare provocare este secularizarea, mai precis a vieţii personale şi a societăţii, ca şi când Dumnezeu nu ar exista. Cu alte cuvinte, este vorba de o societate care se construieşte din ce în ce mai mult fără referinţă la Dumnezeu, fără referinţă la valorile religioase. Din acest punct de vedere, cu cât secularizarea se intensifică mai mult, Biserica trebuie să rămână fidelă, credincioasă lui Hristos şi să intensifice viaţa ei spirituală. În polarizarea aceasta, secularizare – sfinţenie, noi trebuie să luptăm cât putem să menţinem vocaţia principală a omului, şi anume aceea de a dezvolta viaţa în relaţie cu Dumnezeu. Dacă uităm de Dumnezeu, atunci şi demnitatea umană sau valoarea umană eternă se pierde.

– Cum poate Biserica să oprească această tendinţă din ce în ce mai crescândă – în Vestul Europei este mai accentuată, dar se vede că şi la noi începe să se accentueze această tendinţă – a îndepărtării omului de cele spirituale, de Dumnezeu? Prin ce modalităţi Biserica ar putea să contracareze …
– Noi, în primul rând, trebuie să urmăm tradiţia Sfinţilor Părinţi, pentru că aceste valuri de secularizare, cum spuneam, nu sunt o soluţie în sine, şi foarte adesea societatea, ajungând la unele extreme în ceea ce priveşte uitarea de Dumnezeu, în baza pedagogiei divine în istorie, va căuta din nou religia. Secularizarea este un vid spiritual. Nu se poate zidi ceva pe un vid spiritual. Ca atare, noi trebuie să rămânem credincioşi, fideli lui Hristos, chiar dacă suntem mai puţini, ca din aceşti puţini Dumnezeu după aceea poate să reînnoiască societatea. De pildă, comunismul în România se credea la un moment dat atotputernic şi etern, iar istoria a făcut în aşa fel încât comunismul a pierdut această poziţie dominantă la noi, iar cei care au fost umiliţi, care au fost marginalizaţi, creştinii, au primit de la Dumnezeu chemarea ca să reapară, să fie Biserica din nou în atenţia societăţii.

Tot aşa, credem că şi secularizarea europeană şi nord-americană va dura o anumită perioadă, dar, prin contrast, omul îl va căuta pe Dumnezeu. Apoi, mai avem şi provocarea altor religii. De pildă, în Franţa secularizată, Biserica a fost marginalizată, a devenit mai timidă, dar a venit islamul, care afirmă foarte puternic credinţa în Dumnezeu, iar societatea secularizată se confruntă acum cu o prezenţă a religiosului într-un mod neaşteptat şi chiar greu de gestionat. Deci, Dumnezeu lucrează în istorie în mod surprinzător. În nici un caz nu considerăm că secularizarea de tip occidental este eternă. Deja, în mijlocul secularizării există şi manifestări de redescoperire a credinţei, însă nu credinţă pur formală, ci una existenţială, trăită. Avem nevoie de o credinţă mărturisită, de o credinţă angajată, nu doar una nominală. De aici importanţa misiunii Bisericii. În primul rând, să nu cedăm, iar în al doilea rând să aprofundăm adevărurile de credinţă, ca să fim motivaţi puternic în credinţa noastră.

– Înalt Preasfinţia Voastră, în interiorul Bisericii, o ştim cu toţii, există un curent aşa-zis „antiecumenist”, o temere a unor monahi şi credincioşi că deschiderea ecumenică ar putea conduce la pierderea credinţei ortodoxe. Aţi fost catalogat deseori ca şi ecumenist, uneori cu o nuanţă peiorativă. Cum vă autodefiniţi în această privinţă?
– Eu mă autodefinesc ca un ortodox realist, nu ecumenist, şi anume, într-o lume pluralistă din punct de vedere confesional, religios, nu putem să promovăm Ortodoxia prin izolare, ci prin dialog, prin cooperare. Avem milioane de români ortodocşi în afara graniţelor ţării, în ţări majoritar catolice sau protestante. Ca atare, este inevitabil contactul şi dialogul. Iar din perspectiva angajării noastre în mişcarea ecumenică, Biserica Ortodoxă Română nu este singură. În această privinţă au fost multe hotărâri panortodoxe care recomandau dialogul şi cooperarea. Astfel, chiar dacă Biserica Rusă şi Biserica Greacă uneori par a fi mai reticente, sunt şi ele angajate în mod oficial în dialogurile ecumenice internaţionale, împreună cu Patriarhia Ecumenică.

Important este nu faptul de a fi ecumenic sau deschis, ci în ce măsură folosim dialogul şi cooperarea pentru a pune în evidenţă valorile Ortodoxiei. Dacă noi folosim ecumenismul ca o şansă de a face cunoscută Ortodoxia, este benefic. Dacă ne pierdem însă identitatea, dacă ne dizolvăm atunci când dialogăm, desigur că acesta poate fi un pericol. De aceea, un ecumenism autentic în favoarea ortodocşilor poate să-l facă numai acela care e bine pregătit, care cunoaşte valorile perene ale Ortodoxiei şi, în acelaşi timp, cunoaşte şi care sunt punctele comune sau punctele divergente cu alte confesiuni. Astăzi, în faţa societăţii secularizate, creştinii nu au credibilitate când se ceartă între ei. Ei au mai multă credibilitate în faţa lumii secularizate când dialoghează şi când cooperează unii cu alţii, cooperează în domeniul social, în faţa suferinţei, în faţa sărăciei.

Aşadar, trebuie să vedem această deschidere ecumenică a românilor nu ca pe o simplă modă, ci ca pe un mod de a convieţui civilizat, ca pe un efort de a trece de la ceartă la dialog şi de la confruntare la cooperare. Când relativizăm credinţa şi morala creştină, atunci ecumenismul nu este în favoarea noastră. Dar când afirmăm valorile profunde ale Ortodoxiei, atunci credem că trebuie să o facem prin dialog, nu prin ceartă sau prin agresivitate. O Ortodoxie agresivă nu este atrăgătoare pentru nimeni. Nici una laxă, care s-ar dizolva într-un dialog superficial, fără discernământ critic.

– Credeţi că Ortodoxia, Bisericile Ortodoxe naţionale sunt destul de unite în mesajul lor pe care îl au de transmis în acest dialog cu celelalte confesiuni? Cum credeţi că se poate întări unitatea Ortodoxiei?
– Avem nevoie de întruniri, periodice, cu regularitate, între Bisericile Ortodoxe autocefale. Şi acest lucru l-am spus de faţă cu Sfântul Sinod şi în numele Sfântului Sinod, cu doi ani în urmă, în prezenţa Patriarhului ecumenic, Sanctitatea Sa Bartolomeu I, care a apreciat foarte mult această propunere. Însă deocamdată e greu de realizat o regularitate a întrunirilor panortodoxe. De ce Sfintele Canoane cer ca Episcopii dintr-o ţară, dintr-o Biserică locală să se întrunească cel puţin de două ori pe an, primăvara şi toamna? Pentru că sinodalitatea presupune şi întruniri periodice. Dar la nivel panortodox, adică universal, noi nu mai avem această practică a întâlnirilor periodice, cel puţin la trei ani odată.

Cred că Bisericile Ortodoxe naţionale au o valoare deosebită, pentru că se identifică, în general, cu misiunea la un popor care a fost creştinat. Totuşi, să nu uităm că în Crez noi mărturisim Biserica „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”. Noi nu credem într-o Biserică autocefală, ci în Biserica sobornicească, adică Ortodoxia în ansamblul ei. Iar din acest punct de vedere e foarte necesar nu doar dialogul nostru cu alte confesiuni, ci, în primul rând, un dialog mai intens şi o cooperare mai strânsă între Bisericile Ortodoxe surori.