Pr. Lombardi despre Enciclica Spe Salvi
01.12.2007, Vatican (Catholica) - „Ce au creştinii de oferit lumii?” este întrebarea de la care pleacă comentariul pr. Federico Lombardi, directorul Biroului de Presă al Sfântului Scaun şi al postului Radio Vatican, în legătură cu Enciclica „Spe Salvi” a Papei Benedict al XVI-lea, comentariu prezentat pe situl Radio Vatican. „În faţa oboselii şi a obscurităţii prezentului, pentru a înainta plini de încredere spre un obiectiv avem nevoie de o speranţă încrezătoare şi substanţială care să nu fie constituită doar din vorbe fără conţinut sau din atitudini pur subiective. Acest tip de speranţă, capabilă să ne schimbe cu adevărat viaţa, este dăruită celor cu credinţă în Dumnezeu, care este iubire”.
„Dedicând a doua sa enciclică speranţei, Papa Benedict al XVI-lea a atins una din problemele cele mai urgente şi mai dramatice din timpul nostru, fără a insista însă asupra descrierii fenomenului disperării atât de răspândit în lume ci înfruntând – cu curaj – o lungă serie de întrebări dificile”. „Nu este speranţa creştină o atitudine searbădă, pur subiectivă? Ce sens are să se vorbească despre viaţa veşnică; nu sunt oare doar vorbe ce evocă o infinită plictiseală ce-l închid pe creştin într-un reprobabil individualism şi-l îndepărtează de misiunea şi de responsabilitatea de a lupta pentru a transforma lumea – prin forţa raţiunii şi a ştiinţei – într-o împărăţie în care să domnească o majoră justiţie şi libertate? Papa răstoarnă aceste interogative, indicând adevărata natură a speranţei creştine şi prezentând-o ca fiind parte integrantă din viaţa concretă a unor figuri luminoase de martiri şi mărturisitori din diferite epoci ale istoriei Bisericii şi din prezent”.
„Dar spiritul raţionamentului Papei Benedict al XVI-lea nu conduce doar spre critică ci, din contră, se plasează o dată în plus în perspectiva dialogului şi a ajutorului reciproc dintre raţiune şi credinţă. Într-un pasaj central, Papa afirmă că `este necesară o autocritică a epocii moderne, în dialog cu creştinismul şi cu concepţia sa asupra speranţei. Într-un astfel de dialog, şi creştinii trebuie să înveţe din nou în ce constă cu adevărat speranţa, ce au de dat lumii şi ce anume nu pot să ofere. Este necesar ca la autocritica societăţii moderne să se alăture autocritica creştinismului modern, ce trebuie să înveţe din nou să se înţeleagă pe sine plecând de la propriile rădăcini”.
„Am apreciat mult `mea culpa` ce a răsunat deseori în discursurile Papilor precedenţi”, mărturiseşte purtătorul de cuvânt al Sfântului Scaun. „În acest caz ne aflăm probabil în faţa unui `mea culpa` caracteristic acestui pontificat, în care dimensiunea pastorală şi cea culturală se unesc atât de profund. Dar, pentru ca creştinii să înveţe din nou ceea ce au de oferit lumii trebuie să repornească de la Dumnezeu – după cum a spus Papa Benedict al XVI-lea şi în prima sa enciclică – şi nu de la un Dumnezeu oarecare, ci de la Dumnezeu care ne-a venit în întâmpinare şi care s-a revelat în Cristos ca fiind Iubire. Încrederea în această iubire – continuă Papa – alimentează o rugăciune care lărgeşte inima şi susţine o speranţă activă ce vrea să schimbe lumea tocmai pentru că ţinteşte dincolo de aceasta”.
„Desigur, dincolo de fineţea spirituală şi de bogăţia culturală necesare surprinderii interogativelor şi aşteptărilor profunde ale omului de azi, nu poate fi negat faptul că este vorba de un discurs deconcertant pentru o mentalitate obişnuită să rămână închisă în orizontul lumesc, mentalitate ce aparţine majorităţii contemporanilor noştri. Şi este tocmai adevărul vieţii veşnice elementul cel mai important şi cel mai frumos pe care-l pot oferi creştinii lumii de astăzi. De aceea suntem recunoscători Papei Benedict al XVI-lea pentru a ne fi readus în atenţie – cu vigoare şi duioşie, cu rigoare şi intensitate spirituală – aspectele decisive ale propunerii creştine pentru om şi pentru lume; chestiuni ce riscă să fie uitate, în vreme ce sunt tocmai cele de care depinde modul nostru de a trăi şi de a păşi în lume”.
