IPS Ioan Robu: pastorala de Crăciun (fragmente)
19.12.2007, Bucureşti (Catholica) - La noi, catolicii, sărbătoarea Crăciunului începe odată cu Liturghia din noaptea dinspre 24 spre 25 decembrie. Aşa a fost tradiţia noastră, ca în miez de noapte să ne adunăm la biserică şi să deschidem celebrările Naşterii Domnului. Pentru ce noaptea? Pentru că aşa ne sugerează Evanghelia? Pentru că noaptea dă sărbătorii o notă de mister, de poezie? Sigur, acestea sunt adevărate. Însă e vorba de ceva mult mai mult. Noaptea, întunericul, bezna sunt împreună imaginea nefericirii omeneşti, a înfrângerilor, a căderilor în păcat, în patimi; noaptea simbolizează mizeria spirituală a unei lumi fără Dumnezeu. Iar Fiul lui Dumnezeu a venit în lume să ia asupra sa tot acest întuneric.
A sărbători Crăciunul în miez de noapte înseamnă a recunoaşte că iubirea lui Dumnezeu faţă de noi este mai puternică decât întunericul cel mai mare din noi şi din jurul nostru. De Crăciun, slava Domnului ne învăluie în lumină. Stând astfel în faţa lui Isus care s-a născut pentru noi, rugându-ne, medităm cele scrise de sfântul Ioan Evanghelistul: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu… Cuvântul era adevărata lumină care luminează pe tot omul care vine în lume… Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi” (In 1, 1-2,9,14). A contempla, a adora Cuvântul nu înseamnă a-l privi pe Isus în naşterea sa ca pe o fiinţă îndepărtată, cu teamă şi cu nelinişte, aşa cum priveau evreii de departe la slava lui Dumnezeu care se manifesta prin tunete şi fulgere pe muntele Sinai (Cf. Ex 19,18). „Cuvântul s-a făcut trup”, adică om adevărat, unul dintre noi, om între oameni; mai mult, „asumând condiţia noastră de sclavi”, umilindu-se „pe sine, făcându-se ascultător până la moartea şi încă moartea pe cruce” (Fil 2, 7-8).
Crăciunul este începutul drumului pe care Isus, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu şi adevăratul Fiu al Mariei, îl va parcurge pe străzile oamenilor, împreună cu ei, „fiind încercat el însuşi în toate, asemenea nouă, afară de păcat” (Ev 4,5). „A venit să locuiască printre noi”, adică în mijlocul tuturor oamenilor, nu în mijlocul unor privilegiaţi din punct de vedere financiar, social, cultural şi nici din punct de vedere al sfinţeniei. Dimpotrivă, încă de la început el a făcut o alegere în favoarea săracilor şi a celor smeriţi, începând cu mama sa şi cu cel pe care lumea îl numea tatăl său. Bolnavii, suferinzii, copiii, cei pe care oamenii „buni” îi numeau „păcătoşi”, într-un cuvânt, cei care nu contează în ochii celorlalţi şi care sunt respinşi, sunt favoriţii lui pentru că tuturora vrea să le ducă vestea cea bună a păcii, a bucuriei, a mântuirii. Pentru toţi este valabil programul său de viaţă: „Am venit pentru ca să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (In 10,10). (Textul integral al scrisorii pastorale a fost publicat la secţiunea Documente a sitului Catholica.ro)
