Laurenţiu Dumitru: Avem Crăciun fără Hristos (II)
24.12.2007, Piteşti (Catholica) - Laurenţiu Dumitru, teolog şi publicist ortodox, a fost intervievat de Alexandra Borzoş pentru publicaţia „Punctul” din Târgul Mureş. Preluăm câteva fragmente din acest amplu interviu. Integral el poate fi citit pe blogul intervievatului, LaurentiuDumitru.ro. În continuare a doua parte şi ultima.
– Vă provoc cu o întrebare care poate stă pe buzele multor cititori. Toţi copiii aşteaptă dar de la Moş Crăciun… Putem să le răpim copiilor bucuria Crăciunului, bucuria venirii Moşului? Nu e o crimă?
– Bucuria Crăciunului ar trebui să fie Hristos. Spun „ar trebui” pentru că trăim într-o postmodernitate haotică, într-o epocă a excesivei marketinizări a sărbătorilor. Sigur că în special pentru copiii cei mai mici, bucuria Crăciunului este venirea Moşului cu sacul plin de daruri. Nu putem răpi copiilor bucuria aceasta, nu-l putem fura copiilor pe Moşu`. Problema însă rămâne delicată… Cine este însă Moşul? Eu consider că luna decembrie, luna darurilor, se află sub purtarea de grijă a Sfântului Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, aşadar un personaj real, a cărui viaţă o ştim din Sinaxare. Cred că de fapt el aduce daruri copiilor, tuturor copiilor.
Mă tem de împletirea legendei lui Moş Crăciun cu Adevărul care a punctat istoria lumii – Naşterea Domnului, pentru că va veni o vreme când pruncii noştri vor afla adevărul pe care l-a aflat odinioară şi Shirley Temple. – „Nu mai cred în Moş Crăciun de la 6 ani, când m-a dus mama să-l văd într-un magazin şi moşul mi-a cerut un autograf” (Shirley Temple). Cine poate cântări trauma pe care o trăieşte un prunc care află că Moşu` nu există în realitate? La o anumită vârstă părinţii nu mai ştiu ce atitudine să adopte; profesorii de religie care predau la clasele mici au şi ei această dilemă… Pierderea lui Moş Crăciun poate duce în multe situaţii şi la pierderea lui Hristos, pentru că asociind povestea moşului de Crăciun cu evenimentul Naşterii vor avea tendinţa firească să numere la legende, la mituri, nu doar pe Moşu`, ci şi pe Mântuitorul Hristos. Am găsit această temere şi la un mare ierarh al ortodoxiei contemporane, teolog şi psiholog totodată, ÎPS Hrisostom de Etna, ceea ce mi-a dat curaj să întăresc şi eu fără să am sentimentul că rănesc cu ceva Biserica: „În societatea modernă există anumite tradiţii care ameninţă lumea creştinătăţii ortodoxe: Moş Crăciun, o laicizare a Sfântului Nicolae, şi iepuraşul de Paşti, un simbol păgân al fertilităţii. Aceste figuri sunt preluate în tradiţii laice care pot, psihologic vorbind, deforma sau chiar distruge credinţa noastră. Cele două evenimente importante ale Ortodoxiei, Naşterea şi Învierea lui Hristos, nu ar trebui asociate cu figuri mitice pe care copiii, atunci când vor creşte, le vor cataloga drept naivitate infantilă. În felul acesta nu numai că este umbrită semnificaţia mistică a acestor sărbători, dar copiii vor ajunge să generalizeze descoperirile lor de mai târziu referitoare la inexistenţa Moşului şi, făcând analogia cu Naşterea Domnului şi cu Paştele, vor ajunge să nu mai creadă nici în aceste mituri. Aceasta e puterea psihologică a Moşului păgân şi a iepuraşului de Paşti” (Arhiepiscopul Hrisostom de Etna, Elemente de psihologie pastorală ortodoxă, Ed. Bunavestire, Galaţi, pp. 121-122).
Concluzionând aş spune că mai uşor ne-ar fi nouă tuturor dacă am accentua semnificaţia darurilor de Crăciun, amintind copiilor noştri că magii au adus daruri Pruncului Sfânt după cum glăsuieşte Scriptura şi de aceea copiii primesc şi ei daruri. Cine aduce darurile? Moş Crăciun le aduce… dar cu încredinţarea deplină că de fapt el este însuşi Moş Nicolae, Sfântul cel darnic. Eu aşa socotesc, că trebuie să vorbim despre Moşul, pentru a nu răpi copiilor bucuria acesta. Iubirea se bucură de adevăr (cf. I Corinteni 13, 6). Mie aşa-mi spune inima, că Moş Crăciun există, însă e Moş Nicolae. „Limpede nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii” (Micul Prinţ).
– Explicaţi-ne ce înseamnă de fapt „a colinda”? De unde a venit acest obicei? De ce colindăm?
– Colindatul e un obicei anterior apariţiei creştinismului. Se pare că obiceiul colindatului este derivat din vechea tradiţie de celebrare a Calendelor, sărbătorile romane închinate soarelui. Pentru creştini însă colindatul e strâns legat de Naşterea Domnului, deşi avem colinde şi la alte praznice. Colindatul e un ritual format din cântece (colinde) şi, prin unele zone de la noi, din scurte dansuri ceremoniale. Colindătorii vestesc bucuria că ni s-a născut Mântuitor. Colindul e o mărturie, dar şi o reactualizare, o rememorare a acelui timp şi spaţiu sacru punctat de întruparea Fiului lui Dumnezeu.
Scriptura ne spune că îngerii se adresează păstorilor prin cuvintele: „Nu vă temeţi, căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul… Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 10-11). Mulţime de oaste cerească lăuda pe Domnul şi zicea: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14). Acesta este, aşadar, primul colind creştin, colind venit direct din cer. Mai apoi au colindat cu bucurie mare păstorii care, spune Scriptura, slăveau şi lăudau pe Dumnezeu, pentru toate câte auziseră şi văzuseră (cf. Luca 2, 20). Colindul s-a născut deci din dorinţa noastră de a ne asemăna cu păstorii din Betleemul Iudeii de odinioară, dar şi cu îngerii, ei fiind primii martori şi vestitori (din greacă – anghelos) ai marelui eveniment ce a punctat istoria lumii. Cred că în realitate nu colindăm singuri, ci încă şi acum printre colindătorii noştri se amestecă neştiut şi mulţimea de oaste cerească.
– În final v-aş întreba… Ce să-mi doresc de Crăciun?
– Să ne dorim cu toţii să prăznuim creştineşte, să ne dorim să trăim Crăciunul cu Hristos, bucurându-ne şi desfătându-ne cu El. Să trăim bucuria Naşterii minunate cântând împreună cu îngerii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14). Să ne dorim să-L întâmpinăm cu bucurie şi să nu-L lăsăm şi noi singur. Să-i facem loc în inimile noastre, să-L primim cu dragoste. Accentuez „să nu-L lăsăm singur” pentru că noi trăim magia serii Naşterii Domnului, dar ignorăm că imediat după Naştere a început calvarul Sfintei Familii, fuga în Egipt, după cum spune Sinaxarul zilei de 26 decembrie.
