Creştinismul şi viitorul Europei (I)
30.01.2008, Roma (Catholica) - Încotro se îndreaptă Europa? Ce vor ajunge rădăcinile creştine? Va supravieţui prăbuşirii demografice şi crizei morale care o chinuie? Va reuşi să reînnoiască şi să alimenteze speranţa pentru noile generaţii? În ce mod va reuşi să integreze multele şi diferitele fluxuri de imigraţi? Sunt unele din întrebările la care a răspuns Mario Mauro, vicepreşedinte al Parlamentului European, profesor de istorie a instituţiilor europene şi autor al volumului „Dumnezeul Europei”, într-un interviu acordat agenţiei Zenit şi tradus pe Ercis.ro.
– În ce punct suntem cu Constituţia Europeană? Există posibilităţi pentru ca rădăcinile creştine să fie recunoscute?
– Deşi se păstrează elemente de neterminare şi cu progrese modeste făcute în ceea ce priveşte procesul decizional, putem afirma, în preajma semnării noului tratat despre Uniunea Europeană, că aspectul democratic al Uniunii va fi desigur mărit. Organul legislativ şi reprezentativ prin excelenţă, cel care în toate statele naţionale are competenţă exclusivă (sau aproape) în ce priveşte iniţiativa legislativă, adică Parlamentul European şi împreună cu el cetăţenii europeni, pot afirma că este marele învingător al tratatului de reformă.
Tratat care nu mai are un caracter constituţional, ci menţine importante realizări în materie de legitimitate democratică, eficacitate şi întărire a drepturilor cetăţenilor (cu câteva excepţii importante cât priveşte Regatul Unit şi alte state membre): unul din primele articole ale tratatului UE defineşte clar valorile pe care se întemeiază Uniunea Europeană, un alt articol enunţă obiectivele ei. Nemaifiind un document de valoare constituţională, lipsa unei trimiteri la rădăcinile creştine are mai mică importanţă şi jocul se poate considera redeschis.
– Dumneavoastră sunteţi autorul unei cărţi cu titlul „Dumnezeul Europei”, ne puteţi spune care sunt concluziile? În ce anume crede Europa de astăzi?
– Cartea nu apare cu obiectivul de a propune o metodă, o cheie de lectură, care să permită o înţelegere mai bună a proiectului politic european şi deci să ne poată ajuta să răspundem la întrebări vitale pentru viitorul continentului nostru. Există un fir conducător al istoriei europene care se poate considera reînnodat de legătura şi de deciziile istorice ale lui De Gasperi, Adenauer şi Schuman? Europa de astăzi mai răspunde proiectului părinţilor fondatori? Cum e posibil să se ia din nou în mână şi să se clarifice chestiuni fundamentale, cum sunt cea a poporului european şi a aspiraţiilor sale? Ce lipseşte astăzi în „respiraţia europeană”? De ce, în pofida respingerii Constituţiei Europene, se pare că nimeni nu vrea să trateze cu hotărâre problema principală a identităţii europene? Care sunt spaţiile disponibile pentru protagonismul societăţii civile europene? Este prezentă o recunoaştere reală şi concretă a subsidiarităţii la nivel european?
Papa Benedict al XVI-lea aminteşte că marile pericole contemporane pentru convieţuirea între oameni vin din fundamentalism, pretenţia de a-l lua pe Dumnezeu ca pretext pentru un proiect de putere, şi din relativism, a considera că toate opiniile sunt adevărate în acelaşi mod. Involuţia proiectului politic pe care o numim Uniune Europeană, astăzi se poate datora tocmai acestor factori. Problema Europei se naşte din faptul că raportul dintre raţiune şi politică este deviat în mod substanţial de ceea ce este însăşi noţiunea de adevăr. Compromisul, care pe bună dreptate este prezentat ca sens al vieţii politice însăşi, este conceput astăzi scop în sine.
Pentru aceasta s-a ales să se trateze principalele politici ale Uniunii Europene, folosind ca fir conducător intuiţiile părinţilor fondatori şi promovarea demnităţii umane sădită în experienţa creştină. Situaţia de impas în care navighează Europa trebuie să ne conducă la o reflecţie profundă. Dincolo de capacitatea de a ajunge la un acord bun cu privire la bilanţ, bătrânul continent pierde orizontul propriu, dimensiunea proprie. După era Kohl, Europa a fost dominată de politicieni fără curajul necesar ca să poată genera ziua de mâine şi fără forţa pentru a putea menţine încrederea în construcţia politică,creată cu puţin mai mult de 50 de ani în urmă, de către părinţii fondatori. O generaţie de politicieni ajunsă la o idee de Europa, respinsă de referendumurile francez şi olandez, motiv pentru care integrarea tot mai strictă a devenit valoare în sine însăşi.
– Actualmente în Uniunea Europeană este practicat un avort la fiecare 25 de secunde şi la fiecare 30 de secunde este o despărţire familiară. În pofida crizei demografice grave, la Parlamentul European se pare că prevalează o cultură care propune forme de familie alternativă celei naturale, căsătorii gay, pilule avortive şi eutanasia, în timp ce ţări ca Polonia, unde avorturile scad ca număr, sunt criticate. Nu credeţi că a continua urmarea unui model cultural malthusian va marca decadenţa Europei?
– Absolut da şi este pericolul cel mai mare în care se află astăzi continentul nostru. Decadenţa continentului nostru este înainte de toate rezultatul unei crize a identităţii noastre europene de popor. În acest sens, cred că discursul recent al papei adresat ambasadorilor acreditaţi pe lângă Sfântul Scaun, în care a dorit ca moratoriul aprobat de ONU cu privire la pedeapsa cu moartea să poată „stimula dezbaterea publică despre caracterul sacru al vieţii”, constituie inima dezbaterii cu privire la viitoarea Europă.
Pe baza experienţei mele consider că cele cinci probleme pe care se joacă viitorul Europei sunt reprezentate de criza demografică, de imigraţie, de lărgire, de strategia de la Lisabona şi de politica externă. Probleme strâns legate între ele de o minimă denumire comună: identitatea Europei. De fapt, fără a avea clară identitatea sa, Europa nu va putea face nici un pas înainte faţă de aceste cinci provocări. Riscăm ca răspunsul la criza demografică să fie pur ideologic, privilegiind opere de inginerie socială. UE nu poate ignora factorul cultural în incidenţa asupra ratelor de fertilitate, sau convingerile personale care susţin deschiderea spre viaţă.
