Ioan Paul al II-lea: om al timpului nostru, pentru timpul nostru

15.04.2008, Queretaro (Catholica) - Papa Ioan Paul al II-lea a fost un om al timpului nostru şi pentru timpul nostru, afirmă un expert în gândirea sa, renumit la nivel internaţional. ZENIT a stat de vorbă cu Rodrigo Guerra, cu ocazia celei de-a treia aniversări a morţii Pontifului polonez. Guerra, profesor, autor şi membru al Academiei Pontificale pentru Viaţă, ne spune de ce Papa Ioan Paul al II-lea este un punct de referinţă pentru cel de-al treilea mileniu.

– Au trecut trei ani de la moartea Papei Ioan Paul al II-lea. Gândirea lui mai este actuală sau a fost depăşită de noile scene sociale şi politice ale lumii?
– Scenele care marchează lumea la începutul celui de-al treilea mileniu se schimbă categoric într-un ritm accelerat. În ultimele câteva luni, au avut loc evenimente cu siguranţă dificil de prevăzut în urmă cu trei ani, chiar şi de către cel mai pătrunzător analist geopolitic. Cu toate acestea, magisteriul Papei Ioan Paul al II-lea a reuşit să ofere o interpretare transpolitică a lumii contemporane bazată în primul rând pe Evanghelie şi pe dimensiunea antropologică intrinsecă ei. Astfel, învăţătura lui prezintă elementele fundamentale pentru a putea interpreta criza noii lumi globale şi oferă importante sugestii pentru construirea de eforturi alternative autentice care permit reînnoirea religioasă şi culturală a societăţilor noastre şi a instituţiilor lor.

– La ce vă referiţi când afirmaţi că Papa Ioan Paul al II-lea a oferit o interpretare transpolitică a lumii contemporane?
– Termenul vine de la Renzo de Felice şi a fost mai apoi îmbogăţit de reflecţia lui Augusto del Noce. Îl folosesc pentru a arăta că magisteriul Papei Ioan Paul al II-lea este un ajutor eficient pentru a descoperi că nu este suficient să încerci descifrezi dinamica acestei lumi cu logica puterii, a analizei pur strategice sau politice, ci mai degrabă realitatea cere să fie interpretată din punctul de vedere a ceea ce dă semnificaţia ei ultimă şi radicală. Doar atunci când destinaţia definitivă a lumii şi a vieţii este luată ca şi cheie hermeneutică în momentul în care judecăm şi acţionăm, reiese clar semnificaţia esenţială a evenimentelor care ţes istoria. Acest lucru poate fi văzut, de exemplu, în al treilea capitol al Enciclicii „Centesimus Annus”, intitulat „Anul 1989”, sau în al cincilea capitol al „Sollicitudo Rei Socialis”, intitulat „O lectură teologică a problemelor moderne”. Ambele texte sunt în continuare o busolă care trebuie să fie examinată, pentru a ne putea orienta la începutul celui ce-al treilea mileniu.

– Papa Benedict al XVI-lea a afirmat anul acesta în 2 aprilie că Papa Ioan Paul al II-lea avea „o extraordinară sensibilitate spirituală şi mistică”. Această descriere plasează figura Papei Ioan Paul al II-lea la periferia neliniştilor culturii contemporane şi a nevoilor concrete ale omului de astăzi?
– Atunci când cuvintele „spiritual” şi „mistic” înseamnă ceea ce nu are trup, ceea ce nu este concret, aceasta duce cu uşurinţă la o înţelegere pur formală a creştinismului, adică conduce la un anumit tip de gnosticism. Unul dintre mesajele centrale ale Enciclicii programatice a Papei Ioan Paul al II-lea „Redemptor Hominis” constă în aceea că harul are loc în istorie într-un mod întrupat… Papa Benedict al XVI-lea a spus ceva foarte important: viaţa Papei Ioan Paul al II-lea nu este rezultatul unui program de auto-îmbunătăţire umană. Dimpotrivă, chemarea lui continuă la a nu ne teme „nu s-a bazat pe puterea umană, nici pe succesele obţinute, ci doar pe cuvântul lui Dumnezeu, pe crucea şi învierea lui Cristos”. Tocmai acesta este un mistic. Şi acest lucru i-a permis Papei Ioan Paul al II-lea să nu evite nimic din ceea ce este autentic uman, atât în viaţa lui individuală cât şi în amplul univers al nevoilor societăţii moderne.

– Papa Ioan Paul al II-lea a scris Enciclica „Fides et Ratio”. Papa Benedict al XVI-lea pare să continue cu interes special moştenirea care o constituie acest document. Ce putem face pentru a asimila mai bine propunerile centrale ale Bisericii pe această temă?
– În octombrie 2008, va fi celebrată a 10-a aniversare a publicării Enciclicei „Fides et Ratio”. Această aniversare va fi o ocazie extraordinară pentru a aprecia unul dintre elementele transcendente pe care Papa Ioan Paul al II-lea ni le-a lăsat moştenire şi unul dintre aspectele emblematice ale pontificatului Papei Benedict al XVI-lea. La ambii Papi, există o extraordinară preţuire a raţiunii. Poate cel mai important lucru pe care îl putem face în acest sens este să permitem inteligenţei noastre să fie provocată şi educată să preţuiască întregul adevăr.

– Ce înseamnă pentru cultura modernă să îl aibă pe Papa Ioan Paul al II-lea ca om care este în acelaşi timp Papă, păstor, filozof şi mistic?
– Papa Ioan Paul al II-lea a fost un om al timpului nostru şi pentru timpul nostru. Încă de la lucrările lui ca filozof, el a ştiut să îşi asume grijile lumii moderne dându-le un răspuns nu doar erudit. Preluând ce era mai bun din fenomenologie, gândirea tomistă şi personalism, el a reuşit să facă o sinteză originală care în prezent alimentează magisteriul eclesial şi numeroase proiecte sociale şi culturale din întreaga lume. Ca păstor, el a chemat la „noua evanghelizare” care nu se prezintă separată de promovarea umană şi de dezvoltarea culturii creştine.

Cu privire la elementul „mistic”, a ştiut cum să descopere prin propria lui experienţă importanţa primatului harului şi a apreciat cu interes special figuri precum Sf. Ioan al Crucii, Sf. Tereza, Sr. Faustina Kowalska şi Edith Stein. Ca Păstor Suprem al Bisericii, a repropus cu putere Conciliul Vatican II, a încurajat numeroase mişcări eclesiale, a reînsufleţit viaţa consacrată, a ajutat la a se pătrunde mai profund în dimensiunea eclesială şi în acelaşi timp seculară a vocaţiei laicilor.

Pentru cultura modernă, prezenţa Papei Ioan Paul al II-lea a fost o provocare care invită la o revizuire a vechilor clişee raţionaliste şi a eşecurilor postmoderne. Persoana lui, cuvântul lui şi slujirea lui ne-au permis să intuim că sfinţenia nu este o temă pentru viaţa în interiorul Bisericii, ci mai degrabă şi un motiv pentru reformularea certitudinilor de care are nevoie viaţa umană în momente de tărăgăneală, tulburare sau confuzie.