Mons. Fouad Twal: Vreau să semăn bucuria de a trăi (II)
19.06.2008, Roma (Catholica) - La 22 iunie Monseniorul Fouad Twal va lua în primire noua sa funcţie: Patriarh latin de Ierusalim. Format la Roma în diplomaţia vaticană, apoi chemat să se întoarcă la viaţa pastorală ca Arhiepiscop de Tunis, viitorul Patriarh de Ierusalim vrea să pună accentul pe fundamentele spirituale ale vieţii creştine, şi în special bucuria, aceea de a trăi în Cristos. De fapt, pentru Monseniorul Twal, înainte de toate, calitatea vieţii evanghelice va permite Bisericii din Ţara Sfântă să nu fie zdrobită de crucea pe care o poartă şi să meargă înainte. Zenit i-a solicitat un interviu, apărut în traducere pe Ercis.ro. În continuare a doua din cele trei părţi.
– Monseniore, se ştie că regimul politic tunisian nu este mereu uşor. În timpul episcopatului dumneavoastră, aspectul politic a fost prezent, a fost puternic?
– A fost puternic. Dar trebuie să ştii să tratezi cu regimurile arabe. În lumea arabă noi avem o anumită abordare în relaţii şi la sfârşit eu am fost foarte bine acceptat. Până acolo încât cu jumătate de oră înainte de a pleca din Tunisia, mi-au telefonat ca să-mi spună: „Preşedintele Bel Ali vrea să vă vadă, înainte de plecarea dumneavoastră”. A trebuit să-mi schimb biletul pentru a merge să-l întâlnesc. În Tunisia mi-am dat seama cât de mult s-au opus terorismului ţările arabe. La fiecare şase luni, miniştrii de interne din ţările Ligii Arabe se întâlneau în Tunisia pentru a coordona munca lor şi a lupta împotriva fanatismelor.
Tocmai această atenţie faţă de securitate a permis Tunisiei să dezvolte turismul aşa cum a făcut-o. Păstrez o amintire frumoasă despre Tunis şi despre autorităţile tunisiene.
– A întâlnit la Tunis o comunitate creştină palestiniană?
– Nu, nici palestiniană, nici arabă. Toţi credincioşii noştri erau străini. Unii veneau din Orientul Mijlociu din motive de muncă. Dar nu se poate vorbi de o comunitate creştină arabă locală.
– Şi atunci, în anul 2005, a venit ştirea numirii dumneavoastră ca episcop coadiutor de Ierusalim?
– Da. La această ştire, singura întrebare care mi-a venit în minte a fost: „De ce aşa de repede?”. De fapt, misiunea Monseniorului Sabbah trebuia să mai dureze doi ani şi jumătate. Doi ani şi jumătate este un timp lung. Dar sunt slujiţi. Se înaintează în cunoaşterea Bisericii locale, a situaţiei. Se văd punctele puternice şi punctele slabe, se pregăteşte în mod spiritual şi pastoral întâlnindu-i pe preoţi, pe episcopi, parohiile.
– Dumneavoastră aţi fost mult vreme în afara ţării şi spuneţi că aceşti doi ani şi jumătate au fost folositori pentru a evalua situaţia. Ce anume aţi descoperit nou în dieceză din punct de vedere religios şi politic?
– Din punct de vedere religios, sunt foarte mulţumit că descopăr numărul comunităţilor călugăreşti: circa 30 pentru bărbaţi şi peste 70 pentru femei. Douăsprezece comunităţi contemplative: este admirabil, este o forţă spirituală pe care mă sprijin şi mă voi sprijini puternic. Este o mare bogăţie, din punct de vedere pastoral şi spiritual.
Am fost mulţumit să constat şi faptul că de acum preoţii din patriarhie şi franciscanii aflaţi în slujba parohiilor din dieceză fac ziua lor de reculegere lunară împreună. Este un lucru nou. Aşa cum i-am spus custodelui, este frumos ca toţi parohii, angajaţi în aceeaşi pastoraţie, să fie uniţi aşa. În fiecare an, preoţii din Patriarhie fac o zi de reculegere în comun cu preoţii melkiţi şi maroniţi. Şi aceasta este o mărturie frumoasă de unitate a Bisericii Catolice, în diversitatea riturilor.
Cât priveşte situaţia politică, zidul de separare, pe care l-am văzut construindu-se, m-a uimit. În primii mei ani de preoţie am slujit în Iordania, dar şi la Ramallah. Nu exista această tensiune. Desigur, erau evreii într-o parte şi arabii în cealaltă, dar nu această tensiune. Nu am asistat la cele două insurecţii care au fost numite Intifada. Dar, la întoarcere, am văzut consecinţele lor. Şi văd şi eforturile care se fac din toate părţile. Am avut la patriarhie vizitele cetăţenilor din teritorii, dar şi ale autorităţilor locale, ale conducătorilor politici. Observ că se fac multe discursuri, promisiuni, intervenţii, şi, în acelaşi timp, văd că nu mergem mult înainte. Situaţia este aproape întotdeauna aceeaşi.
– Referitor la politică, Monseniore, ce dimensiune va ocupa în misiunea dumneavoastră?
– Mie-mi place mai mult să fiu episcop. Îmi place să subliniez aspectul pastoral şi spiritual al patriarhiei noastre, al parohiilor noastre, al enoriaşilor noştri, al comunităţilor călugăreşti şi al pelerinilor care vin aici. Desigur, nu pot să uit că tot cea ce atinge omul, atinge Biserica. Politica mă interesează în măsura în care ea influenţează asupra vieţilor oamenilor, asupra demnităţii lor şi a siguranţei lor.
Dar vreau să fiu foarte atent. Noi avem trei sau patru grupuri de credincioşi în faţa noastră. Avem creştini şi necreştini, evrei şi musulmani. Între creştini sunt creştinii iordanieni, creştinii palestinieni (care sunt cei care suferă mai mult), creştinii europeni care sunt aici pentru a ne ajuta, a lucra, a studia sau a face pelerinaje, şi sunt şi creştinii israelieni arabi sau de origine ebraică. Toate aceste grupuri nu împărtăşesc aceeaşi sensibilitate, inclusiv viziunea lor despre conflict. De aici rezultă dificultatea de a vorbi. Pentru că episcopul este episcopul tuturor, absolut al tuturor. Ori vrem ca discursul să-i atingă pe toţi, ori privilegiem un grup – lucru care este mai uşor – ori facem tot atâtea discursuri câte grupuri sunt, ceea ce nu este posibil. Dar dacă voi vreţi să atingeţi împreună pe evrei, pe musulmani, pe creştini, pe iordanieni, pe palestinieni, pe ciprioţi, pe europeni… atunci trebuie gândită fiecare virgulă. Eu măsor bine complexitatea unei intervenţii, fie ea un discurs sau o omilie.
– Şi cum vă imaginaţi să înfruntaţi această dificultate?
– Cu spiritualitatea. Se va putea spune că este lucrul cel mai uşor, dar este şi rolul Bisericii, acela de a-i conduce pe oameni spre înalt.
– Dar dumneavoastră veţi fi solicitat în discursul politic. Ziariştii nu se mulţumesc cu spiritualitate.
– Ah, ziariştii!… Când eram episcop de Tunis, mă întrebau despre islam. Într-o zi, le-am spus: „Aştept ca să mă întrebe cineva despre Cristos”. Aştept într-adevăr ca să fiu întrebat despre Cristos, despre Biserică, despre esenţa vieţii noastre creştine, despre prezenţa noastră în Ţara Sfântă. Poate că-i voi dezamăgi pe ziarişti în privinţa politicii, dar, încă o dată, ea ne atinge deoarece atinge omul. Aşa stând lucrurile, există o altă dimensiune. Şi pe bună dreptate tot ceea ce noi trăim, inclusiv dificultăţile generate de conflict, trebuie să ne trimită din nou la evanghelie. Trebuie să luăm evanghelia la literă. Atunci când evanghelia ne vorbeşte despre cruce, despre suferinţă, când îl vedem pe Isus căzând… şi să nu ne ridicăm. Trebuie să credem că discipolul nu poate fi tratat mai bine decât învăţătorul. Şi să-l urmăm pe Cristos pe drumul pe care el l-a parcurs înaintea noastră. Dar când, cu toate acestea, mergem înainte şi când găsim forţa de a trăi şi bucuria de a trăi, bucuria de a predica, bucuria de a vesti evanghelia, nu este din cauza condiţiilor geopolitice care ne înconjoară, pentru că ele, prin natura lor, sunt schimbătoare: într-o zi sunt favorabile, în altă zi nefavorabile. Nu, această bucurie ne vine din evanghelie. Această bucurie ne vine de la cel care ne-a spus: „Nu vă temeţi, eu sunt cu voi… Vă dau pacea mea, pacea mea”. Pacea lui care este seninătate interioară, care este bucurie interioară, care este bucurie de a trăi, bucurie de a întâlni, bucurie de a-i primi pe alţii, pe toţi ceilalţi, aşa cum sunt, cu limitele lor, cu limitele mele. Motivul bucuriei noastre nu este în îmbunătăţirea situaţiei; motivul bucuriei noastre este în întâlnirea cu Cristos însuşi, prin intermediul rugăciunii, şi în întâlnirea şi solidaritatea cu ceilalţi.
– Dacă nu ziariştii, alţii vă vor solicita în domeniul politic…
– Sunt dispus să-i întâlnesc pe toţi, să-i primesc pe toţi. Nu am nici un complex. Vă amintesc că am fost 18 ani în viaţa diplomatică. Aceşti ani m-au învăţat câteva lucruri mici… În plus, aceşti ani mi-ai deschis spiritul, inima. Şi nici credinţa mea, nici spiritul meu, nici inima mea, nici caritatea mea, nici iubirea mea nu se limitează la graniţele diecezei. Trebuie să-i iubim pe toţi. Toţi cetăţenii din ţările îmbrăţişate de dieceza mea sunt cetăţenii mei. Toţii locuitorii din Ţara Sfântă sunt ai mei, într-un anumit sens. În faţa lui Dumnezeu, în faţa istoriei, eu mă simt responsabil de toţi. Şi, în acelaşi timp, cunosc sută la sută limitele mele. Ştiu că nu voi face niciodată minuni, dar voi semăna, voi lucra împreună cu confraţii mei episcopi, cu preoţii, călugării şi credincioşii laici, lăsând rezultatele bunului Dumnezeu… cum vrea el, când vrea el.
În situaţia actuală, care este aşa de complicată, poate că trebuie să iubim mai mult, să ne rugăm mai mult şi să vorbim mai puţin, chiar dacă acest lucru nu aduce bucurie ziariştilor noştri.
