Mons. Fouad Twal: Vreau să semăn bucuria de a trăi (III)

20.06.2008, Roma (Catholica) - La 22 iunie Monseniorul Fouad Twal va lua în primire noua sa funcţie: Patriarh latin de Ierusalim. Format la Roma în diplomaţia vaticană, apoi chemat să se întoarcă la viaţa pastorală ca Arhiepiscop de Tunis, viitorul Patriarh de Ierusalim vrea să pună accentul pe fundamentele spirituale ale vieţii creştine, şi în special bucuria, aceea de a trăi în Cristos. De fapt, pentru Monseniorul Twal, înainte de toate, calitatea vieţii evanghelice va permite Bisericii din Ţara Sfântă să nu fie zdrobită de crucea pe care o poartă şi să meargă înainte. Zenit i-a solicitat un interviu, apărut în traducere pe Ercis.ro. În continuare ultima din cele trei părţi.

– Aţi vorbit de semănat… Ce veţi semăna, Monseniore?
– Bucuria de a trăi! Bucuria de a trăi ca şi creştini. Ţara Sfântă este o ţară care ne învaţă răbdarea. V-am spus că atunci când un dosar venea cu ştampila „Urgent” la Secretariatul de Stat, se lua întotdeauna timp. Biserica nu trăieşte în urgenţă, are veşnicia în faţa ei. În serviciul diplomatic, uneori se reproşează că a vorbit prea mult, ori prea repede… Nu se reproşează niciodată că a respectat tăcerea. Este adevărat şi că prea multă prudenţă riscă să paralizeze, şi mie nu-mi place nici asta. Trebuie conjugată prudenţa în a vorbi şi curajul de a face. Şi cunoaşterea propriilor limite. În faţa complexităţii situaţiei, trebuie primite, ascultate, cunoscute punctele de vedere. Mai ales trebuie încredinţate toate acestea bunului Dumnezeu în rugăciune şi în tăcere.

– Şi, în domeniul pastoraţiei, ce anume veţi semăna?
– Doresc să înmulţesc contactele cu preoţii, parohiile, credincioşii şi comunităţile călugăreşti. Doresc să fiu prezent în dieceză. Patriarhul de Ierusalim este foarte solicitat în străinătate pentru conferinţe, celebrări, tot felul de întâlniri. Eu voi renunţa la multe invitaţii pentru a fi aici, pentru a îndeplini datoria mea de episcop aici, pentru a fi cu credincioşii noştri. Va trebui găsit curajul de a spune nu, de a mulţumi pentru invitaţii şi a le refuza, cerând rugăciunea tuturor. E greu de spus nu. Dar necesităţile locale sunt adesea prioritare.

Am intenţia să consacru timp atât Iordaniei cât şi Palestinei şi Israelului. Iordania este un punct puternic al patriarhiei latine: ea cuprinde de fapt cele două treimi din credincioşii noştri – din care peste jumătate sunt de origine palestiniană – şi oferă diecezei 80% din seminariştii săi. În pofida stabilităţii sale, şi această parte a diecezei trece printr-o criză, mai ales economică, cu afluenţa refugiaţilor irakieni. Emigraţia creştină începe să atingă puternic şi populaţia iordaniană; noi trebuie să lucrăm, aici ca şi acolo, ca să dăm speranţă, motive pentru a spera, pentru a rămâne creştini în Orientul Mijlociu.

Pe de altă parte, este normal să acordăm o atenţie deosebită mădularului cel mai rănit al diecezei: Palestina. Dar dieceza patriarhală de Ierusalim cuprinde Palestina, Israel, Cipru şi Iordania, şi sunt necesităţi peste tot. Toţi au drept în mod egal la rugăciunile noastre, la iubirea noastră, la proiectele noastre, ca de exemplu construirea de reşedinţe pentru tinerele perechi. În toată dieceza trebuie să prevedem, să prevenim mai degrabă decât să îngrijim. Din contactele mele în doi ani şi jumătate cu preoţii şi credincioşii a rezultat şi necesitatea de a reforma un pic însăşi administrarea diecezei. Foarte bine a fost făcută de predecesorul meu. Dar sângele nou va aduce idei noi. În Biserică nu există clonare. Diversitatea este o bogăţie.

– Monseniore, cineva a scris despre dumneavoastră că eraţi un beduin, este adevărat?
– Da şi nu. Tribul meu era de creştini beduini şi graţie unui misionar italian, Manfredi, care i-a însoţit în traversările lor în deşert, în urmă cu circa 120 de ani, am îmbrăţişat ritul latin. Eram nomazi, apoi am trecut la semi-nomadism. Dar în timpul când m-am născut eu, eram sedentarizaţi, aşa că eu m-am născut într-o casă cu un acoperiş.

Mama mea, care m-a văzut schimbându-mi misiunea şi mergând de pe un continent pe altul, când eram în serviciul diplomatic al Sfântului Scaun, spunea: „Acest băiat s-a născut nomad şi nomad va rămâne”. Dar acum m-am întors sub marele cort al patriarhiei, care ne ocroteşte pe toţi.

– Comunităţile călugăreşti sunt constituite în cea mai mare parte dintre străini. Le consideraţi suficient de integrate în dieceză?
– V-am spus binele pe care-l cred despre toate aceste comunităţi. Rămânând neatins acest lucru, aş fi voit ca mai multe persoane să fie angajate chiar în pastoraţia diecezei. Trebuie recunoscut că, pentru trecut, am lucrat şi am semănat mult. Mă gândesc la Părinţii Bétharram, care au constituit clerul patriarhiei înainte ca să se ridice, graţie muncii lor, vocaţii diecezane locale. În sine, a avea comunităţi constituite din străini nu creează probleme. Ierusalimul este pentru Biserica universală. Sunt rădăcinile noastre, rădăcinile creştinilor din lumea întreagă. Dar voi chema alte comunităţi pentru o integrare în pastoraţia diecezei.

– Există o tensiune între dubla realitate de Ierusalim Biserică locală şi Biserică universală?
– Eu cred că e aceeaşi realitate. Biserica locală nu este străină de Biserica universală şi invers. Biserica universală se află foarte bine în Biserica locală, cu membrii care o constituie, cu membrii străini ai clerului, în sânul Custodiei şi în celelalte comunităţi călugăreşti care sunt parte integrantă a Bisericii locale şi a Bisericii universale. Eu nu văd antagonismul; dimpotrivă, există o complementaritate. Este o bogăţie. Biserica universală se află foarte bine în noi şi noi ne aflăm foarte bine în Biserica universală. Astfel, atunci când eu călătoresc în Europa sau în altă parte, nu mă simt deloc străin. Şi sper că şi ceilalţi, atunci când vin să mă vadă, să se simtă acasă la ei, în Biserică.

– Adesea este un şoc pentru creştinii occidentali auzind rugăciunile credinţei noastre creştine în limba arabă…
– Bine că există un şoc, foarte bine. Îmi place. Mi-ar plăcea să fie şi mai mult şoc, pentru a deschide inimile şi mentalităţile. Dacă se rămâne surprinşi întâlnind un episcop, un patriarh arab sau iordanian, consider frumoasă această surpriză. Şi este frumos că putem să comunicăm cu toată lumea.

– Aveţi un mesaj pentru Custodia din Ţara Sfântă?
– Înainte de toate, vreau să exprim recunoştinţa mea Custodiei şi fiecăruia dintre membrii săi pentru tot binele pe care-l fac. În timpul acestor doi ani, de fiecare dată când am avut ocazia să cobor la Sfântul Mormânt, însoţit de franciscanii care mă „păzeau”, eram foarte mulţumit să-i cunosc. Dar desigur, mi-ar plăcea să fie şi mai multe relaţii şi colaborare. În acest scop, voi întâlnii responsabilii. Dar ei desfăşoară o muncă indispensabilă, eu îi admir, îi încurajez şi le mulţumesc din toată inima. Într-adevăr, doresc mai multă colaborare şi mai multă prietenie. Îi consider foarte simpatici pe preoţii arabi din Custodie. Ei mă înconjoară cu atenţiile lor, iar eu cu afecţiunea mea paternă.