Adevăratul inamic al sănătăţii este pierderea speranţei
21.11.2008, Roma (Catholica) - Ce este sănătatea? Pentru ce un neputincios sau o persoană afectată de boli permanente se comportă mai bine decât cel care nu are nici o boală? Cum trebuie să se comporte medicul în faţa bolii? La acestea întrebări şi la altele a încercat să răspundă, în acest interviu acordat agenţiei Zenit, profesorul Carlo Bellieni, conducător al Departamentului Terapie Intensivă Neonatală din Policlinica Universitară „Le Scotte” din Siena şi membru al Academiei Pontificale „Pro Vita”. Interviul a apărut tradus pe Ercis.ro.
Într-un editorial publicat de „L`Osservatore Romano” în ziua de 19 noiembrie, Bellieni a scris că definiţia sănătăţii promulgată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii în anul 1948 – „Sănătatea este o stare de completă bunăstare psihică, fizică şi socială” – a ajuns să se nască şchioapă şi nesatisfăcătoare. „Aşa cum se înţelege bine – a explicat el – definiţia riscă să alunece în pură utopie, dat fiind faptul că nimeni nu se poate lăuda cu un asemenea nivel de bunăstare, sau să facă să devină boală orice stare de incompletă bunăstare, şi asta duce la o serie de consecinţe pe care le plătim şi astăzi”.
Printre consecinţele acestui mod de a vedea, Bellieni a citat crearea unei pieţe a bolilor, „cursa spre o adevărată creare de `noi boli` pentru a vinde noi medicamente”, medicalizarea dorinţei – motiv pentru care „dacă totul poate să devină boală, medicul poate să fie chemat să satisfacă cererile pe care nu numai că nu le împărtăşeşte, dar despre care ştie că pot să dăuneze sănătăţii” – şi descurajarea atâtor bolnavi de a obţine o sănătate reală, dat fiind faptul că aceasta ar fi numai o „bunăstare deplină”.
– Care poate să fie o apropiere pozitivă şi constructivă de cuvântul „sănătate”?
– Pentru a răspunde să încercăm să ne gândim la momentul când simţim că nu ne bucurăm de sănătate bună, că nu suntem sănătoşi. Poate vom răspunde că ne simţim nesănătoşi atunci când avem o boală; dar cu toţii ştim că anumite boli pot să fie prezente şi noi să nu ne dăm seama de ele, sau că există personaje cunoscute care deşi au handicapuri grave sunt formidabili tenori şi interpreţi de jazz, sau sportivi de renume. Aşadar, va trebui să căutăm o altă cale pentru a defini sănătatea. Poate că cea mai simplă este de a înţelege că ne simţim „nesănătoşi” atunci când am vrea să facem ceva ce reuşesc alţii „egali” cu noi (prin vârstă sau prin sex, de exemplu) şi nu reuşim să facem; sau atunci când nu mai reuşim să facem ceva ce de obicei reuşeam să facem cu uşurinţă. Deci, cuvântul sănătate este legat cu un fir dublu cu cuvântul dorinţă. Sănătatea este posibilitatea ca dorinţele noastre să se realizeze.
– Toate dorinţele?
– Desigur nu dorinţele ieşite din comun cum ar fi de exemplu să mergem pe lună (afară de cazul în care suntem astronauţi), sau să alergăm suta de metri în 10 secunde (afară de cazul în care luptăm pentru o medalie olimpică); ci dorinţele zilnice, cele obişnuite de dreptate, de frumuseţe, de pace, şi cele personale, de a face lucrurile pe care ne place să le facem. Desigur, dorinţele unui copil sunt foarte diferite de cele ale unui adult, şi cele ale unui tânăr sunt foarte diferite de cele ale unui bătrân, cele ale unui bolnav grav sunt diferite de cele ale aceluia care nu are acea boală; dar substanţa nu diferă: sănătatea este realizarea dorinţelor „proprii” ale vârstei sau ale stării, „adecvate” fiecărui individ. Altminteri s-ar cădea în ceea ce a fost definită „medicina dorinţelor”, dar care ar fi mai corect să se numească „medicina pretenţiilor”.
– Şi pentru un bolnav?
– Bolnavul, ca orice altă persoană, are dorinţele sale. Problema se naşte dacă patologia lui – uneori nerezolvabilă – nu lasă să se vadă altceva în afară de ea. Aceasta este lipsa reală de sănătate: pierderea dorinţei, întunecată de patologie. Pentru aceasta trebuie făcut totul pentru a înfrânge boala: pentru ca dorinţa persoanei să nu fie întunecată. Cine poate nega că atleţii neputincioşi, de exemplu cei pe care i-am văzut la Paralimpiade, fac gesturi atletice uimitoare, semn paradoxal de sănătate optimă, pentru că sunt semn al unei dorinţe sănătoase? Sau că anumiţi artişti foarte renumiţi, deşi sunt neputincioşi, compun sau cântă în mod invidiabil faţă de cei „sănătoşi”?
– Dar anumite boli sunt foarte grave.-
Este adevărat, şi este adevărat şi faptul că atâtea persoane cu boli foarte grave oferă exemple de speranţă şi seninătate. Cum este posibil acest lucru? Poate că numai gândindu-se că şi cea mai rea boală nu poate să fie ultimul cuvânt cu privire la ei. Asta nu înseamnă a subevalua îngrijirea (pe care suntem încă obligaţi s-o oferim), ci a valoriza persoana.
– Aşadar boala nu poate să fie un obstacol absolut în calea sănătăţii.
– A crede că este ar însemna să luăm speranţa de la atâţia bolnavi. În fond, contrariul „sănătăţii” nu este boala, ci disperarea, pierderea dorinţei. Boala este un obstacol în calea sănătăţii în măsura în care blochează calea realizării dorinţelor şi din această cauză trebuie să fie înfrântă cu toate armele medicinii şi ale voinţei. Dar adevăratul inamic al sănătăţii este pierderea dorinţei, pierderea speranţei, disperarea. Acesta este adevăratul inamic pentru care bolile nu sunt decât avangărzile. Şi pentru aceasta cuvântul de ordine este „a nu părăsi niciodată” bolnavul, fie din punct de vedere uman pentru a-i valoriza toate capacităţile, fie din punct de vedere medical (atât timp cât medicina are o posibilitate de a fi utilă): medicina trebuie să înainteze şi societatea trebuie să facă orice efort pentru a face acest progres accesibil tuturor şi cât mai repede.
