Solidaritatea nu este doar o altă virtute

16.01.2009, Ciudad de Mexico (Catholica) - Solidaritatea nu este doar o altă virtute, ci mai degrabă este cheia pentru descoperirea adevărului despre relaţiile familiale şi temelia pentru construirea unei civilizaţii a iubirii, a afirmat cavalerul suprem al Cavalerilor lui Columb. Carl Aderson a făcut afirmaţiile astăzi, la a VI-a Întâlnire Mondială a Familiilor, ce se desfăşoară în Ciudad de Mexico. Titlul conferinţei sale din această după-amiază a fost „Familie şi solidaritate”.

Anderson, consultor al Consiliului Pontifical pentru Familie, a subliniat că ideea de solidaritate a fost prima oară exprimată de socialistul Pierre Leroux ca o alternativă la „ideea creştină de iubire – ca un răspuns nou, raţional şi eficient la problemele sociale”. A fost Papa Ioan Paul al II-lea cel care a „purificat conceptul de solidaritate până la a descrie solidaritatea ca `fără îndoială o virtute creştin` care `îşi găseşte rădăcinile în credinţa creştină` şi `este exprimată de iubirea creştină`.” Pontiful a scris despre solidaritate vorbind despre unitate în enciclica sa „Sollicitudo Rei Socialis”: „Dincolo de legăturile umane şi naturale, deja atât de strânse şi puternice, se discerne la lumina credinţei un nou model de unitate în rasa umană, care trebuie în cele din urmă să ne inspire solidaritatea.”

Anderson a spus apoi că Papa Benedict al XVI-lea a contribuit la înţelegerea solidarităţii punând-o în contextul interdependenţei. Scriind în revista „Communio” în 1996, Cardinalul Joseph Ratzinger afirma: „Adevăratul Dumnezeu este prin întreaga sa fiinţă a fi pentru (Tatăl), a fi de la (Fiul) şi a fi cu (Duhul Sfânt). Omul, la rândul său, este după chipul lui Dumnezeu, `pentru`, `de la` şi `cu` constituind structura sa antropologică fundamentală.” Şi a continuat: „Iubirea umană şi interdependenţa nu pot să fie înţelese doar la nivel orizontal. Când se face aşa, este adesea redusă la dependenţă reciprocă sau chiar la profit reciproc de pe seama celuilalt. În fapt iubirea umană şi interdependenţa sunt luminate de interdependenţa verticală (dintre persoanele Sfintei Treimi).” Cardinalul Ratzinger a oferit imaginea copilului în pântecele mamei sale „ca o descriere a esenţei existenţei umane în general”. „În pântece viaţa copilului depinde de rămânerea lui în mamă. Dar, ca şi Adam, simpla prezenţă nu este suficientă, şi în sarcină prezenţa copilului în mamă are nevoie de bunătatea mamei.”

„A fi cu implică fiinţa altuia… a deveni a fi pentru„. Aceste a fi pentru, a fi cu şi a fi de la se exprimă genetic „prin modul în care fiecare copil seamănă cu mama şi cu tatăl său”. „Se vede la copiii rezultaţi din donori anonimi care caută să îşi găsească părinţii anonimi. Confuzia s-a văzut, la modul simbolic, atunci când mama primului copil chinez născut prin fertilizare in vitro i-a dat fiicei ei nu doar numele ei, ca mamă, ci şi numele medicului care a efectuat procedura. […] Prin divorţ, abandonare şi folosirea tehnologiilor de fertilizare, maternitatea şi paternitatea sunt separate de prezenţă. Pentru mulţi dintre copiii de astăzi a fi de la un părinte nu mai înseamnă a fi cu un părinte şi astfel nu mai înseamnă a avea un părinte care să fie (a fi cu) acel copil.”

Citându-l pe Papa Ioan Paul al II-lea, Anderson a concluzionat că „solidaritatea în şi prin familie este mai mult decât doar o altă `virtute socială`, alături de adevăr, libertate, dreptate, subsidiaritate şi… caritate. Dacă viitorul solidarităţii trebuie construit pe comuniunea de persoane, campionul acestei comuniuni este mai întâi de toate familia, nu doar ca învăţătoare a virtuţilor sociale, ci ca model al comuniunii trinitare de persoane.” „Fără solidaritate în familie nu poate să existe solidaritate în afara ei”, a mai spus Anderson. „Fără înţelegerea şi protejarea familiei, nu se poate înţelege familia umană care este societatea, familia creştină care este Biserica, sau familia familiilor care este parohia.”