LC: Este vreodată bine să minţim?
04.04.2009, SUA (Catholica) - „Sf. Augustin a scris primul tratat extins despre minciună (De Mendacio)”, aflăm din articolul „Este vreodată bine să minţim?” din numărul pe martie 2009 al revistei Lumea Catholica, semnat de Jeffrey A. Mirus, traducător Silvia Bulai. „În acesta, el citează cazul unui sfânt Episcop, Firmus de Thagasta, care a dorit să protejeze un om ce căutase ajutor la el. Episcopul a fost atât de atent cu a spune adevărul, încât le-a spus ofiţerilor care îl căutau pe fugar că nu le spune locaţia unde se află bărbatul. Firmus şi-a menţinut poziţia chiar şi atunci când a fost torturat, fiind adus chiar şi în faţa împăratului. Împăratul însă a fost atât de impresionat de virtutea Episcopului încât l-a lăudat pe acesta, dar şi l-a graţiat pe fugar”.
„Augustin spune această întâmplare pentru a oferi o mărturie sfinţitoare cu privire la argumentarea sa cum că minciuna este mereu o imoralitate, oricare ar fi circumstanţele, şi pentru a evidenţia că Dumnezeu este perfect capabil să îi scoată din necaz pe cei care sunt fermi în susţinerea adevărului… În monumentala Summa Theologiae, Toma afirma aceeaşi poziţie: `Astfel nu este împotriva nici unei legi să minţi pentru a-l salva pe altul dintr-un pericol. Totuşi este conform legii să ascunzi adevărul prudent, prin a nu-l împărtăşi, după cum ne spune Augustin`. Dar Augustin şi Toma au fost amândoi conştienţi că foarte mulţi, chiar şi creştini, îi dezaprobau. De fapt, este foarte probabil ca majoritatea oamenilor de-a lungul istoriei să fi considerat că nu toate neadevărurile sunt rele din punct de vedere moral. Această problemă a fost dezbătută intens de teologii moralişti de peste 1500 ani”.
Materialul ne prezintă în rezumat aceste dezbateri de-a lungul secolelor, pornind de la faptul că problema „minciunii necesare” este „o problemă recunoscută şi discutată de-a lungul secolelor nu doar de sfinţii catolici şi teologii în morală, ci şi de alţi creştini şi necreştini şi chiar şi de atei. Situaţia cu care s-a confruntat Episcopul Firmus este o formulă clasică de circumstanţe care conduc la necesitatea minciunii. Începând cu jumătatea secolului al XX-lea, aceeaşi problemă a fost pusă în situaţia în care creştinii, ascunzând evrei din calea naziştilor, puteau să îi mintă moral pe cei care îi căutau să îi distrugă”.
„Unii moralişti au discutat faptul că suntem obligaţi să afirmăm strict adevărul, indiferent de consecinţele ce le atrage, pe principiul că scopul nu justifică mijloacele. Din nefericire, aceasta dă naştere la o presupunere pe care mulţi înţelepţi nu o admit: aceea că singurul motiv pentru care ne-am îndepărta de adevăr este teama de consecinţe neplăcute. În cazul răufăcătorilor criminali, totuşi, majoritatea oamenilor ar considera că ar fi complici la un rău mare dacă ar fi să dezvăluie locaţia viitoarei victime, şi este de notat faptul că ar putea fi acuzaţi ca şi complici de majoritatea sistemelor juridice. Alţi moralişti, aşa cum am văzut, argumentează că nu suntem obligaţi strict să spunem adevărul, dar trebuie să nu vorbim fals. Putem, de exemplu, să încercăm să schimbăm subiectul, să tăcem, sau să refuzăm în mod deschis să răspundem. Dar în cele mai multe cazuri şi acest lucru ar fi posibil să îl trădeze pe cel nevinovat”.
