„Papii modernităţii” prezentaţi de Joaquin Navarro-Valls
04.04.2009, Berlin (Catholica) - În luna martie a acestui an, Joaquin Navarro-Valls, fostul purtător de cuvânt al Vaticanului, a susţinut la Berlin, în faţa a 500 de oaspeţi în aula magna din Deutsche Bank, o conferinţă cu titlul „Papii modernităţii”. El a fost invitat de Feldmark-Forum, o iniţiativă a prietenilor Opus Dei din capitala Germaniei. În materialul despre această conferinţă apărut în data de 3 aprilie la agenţia ZENIT, şi tradus de pr. Mihai Pătraşcu pentru Ercis.ro, se arată că unul dintre momentele evocate de Navarro-Valls a fost acela al trecerii Papei Ioan Paul al II-lea, deja gârbovit, prin poarta Brandenburg, lângă Helmut Kohl, la şapte ani după căderea zidului Berlinului. „Papa a voit în mod expres să meargă fără baston şi Cancelarul a trebuit să-l sprijine”, a povestit Navarro-Valls.
Fostul purtător de cuvânt al Vaticanului a vorbit despre ceea ce el consideră a cincisprezecea enciclică a Papei Ioan Paul al II-lea, pe care au înţeles-o imediat cu toţii, credincioşi şi necredincioşi: suferinţa Papei şi, imediat după ce s-a vindecat, întâlnirea cu atentatorul său, Ali Agca, care l-a împuşcat în data de 13 mai 1981. Navarro-Valls a amintit uimirea atentatorului, care a afirmat că nu înţelege cum de el, trăgător experimentat, nu a reuşit să-l împuşte pe Papa de la o distanţă aşa de mică. Apoi, în închisoare, a citit în ziare că Fecioara Maria a apărut pentru prima dată micilor vizionari de la Fatima chiar în ziua de 13 mai. Atunci când a descoperit că şi sora care i-a tăiat drumul în aşa fel încât a fost prins de gărzile de securitate se numeşte Fatima, s-a convins şi el complet: glonţul a fost condus, şi nu a reuşit să-l ucidă pe Papa chiar în ziua de 13 mai pentru că Providenţa a voit altfel.
Navarro-Valls a afirmat că Papa Ioan Paul al II-lea, la sfârşitul secolului al XX-lea, a fost unul din cei mai puternici creatori de simboluri ai epocii. A construit cu gesturile sale un limbaj al imaginilor, care aducea cu sine un conţinut imposibil de transmis numai cu cuvintele. Papa a fost văzut trecând poarta Brandenburg, cum bate ritmul cu cârja pastorală în timpul Zilei Mondiale a Tineretului, cum cântă distrat, cum, ca papă puternic şi tânăr, ridică un tânăr indian; în sfârşit, cum deja marcat de moarte, se arată la fereastră fără a putea să vorbească. Prin forţă, autenticitate şi adevăr aceste gesturi depăşesc cuvintele cele mai elocvente. În acelaşi mod, Navarro-Valls priveşte la imaginea primului Papă german modern la Auschwitz şi Birkenau în mai 2006. De aceea, după părerea lui, este de neînţeles că poate avea cineva îndoieli cu privire la atitudinea Papei Benedict faţă de poporul evreu şi faţă de tragedia teribilă a Shoah-ului: „Dacă aş fi german, aş fi foarte mândru cu acest Papă”.
Joaquin Navarro-Valls a arătat apoi că Papa Ioan Paul al II-lea a actualizat papalitatea în mod nemaivăzut înainte, adică tot prin imagini: Papa în canoe, Papa care joacă fotbal. Până la sfârşit s-a arătat ca un om care face cu mare libertate interioară ceea ce iubeşte şi ceea ce i se pare just. Papa Ioan Paul al II-lea i-a spus odată purtătorului său de cuvânt: „Înainte lumea mergea la paroh, astăzi parohul trebuie să meargă ca să caute lumea”. Cu aceasta Papa nu voia să recunoască o realitate de fapt, cât mai ales s-o trăiască personal: administra toate cele şapte sacramente; în fiecare an boteza şi spovedea. Cu călătoriile sale a dus înainte un tip de evanghelizare încât a dat un chip nou exercitării slujirii papale. Duminica, unica sa zi liberă, mergea în mod obişnuit să viziteze parohiile din Roma. Cu exemplul său personal hotărât, ne-a făcut să înţelegem că Papa nu încearcă să supravieţuiască într-o Biserică în criză. Papalitatea este mai degrabă centrul din care se iradiază misiunea apostolică a creştinilor în toată lumea.
Această actualizare instituţională a fost deosebit de evidentă în raportul Papei cu mass-media. Papa s-a adresat personal şi sistematic ziariştilor, aşa cum n-a făcut nici unul dintre predecesorii săi. Acesta a început încă de la prima sa călătorie în Mexic în anul 1979. Nimeni în avion, nici ziariştii, nici anturajul nu se aştepta la asta. Papa pur şi simplu s-a prezentat şi a făcut discursuri şi a pus întrebări în şase limbi. Pentru că în călătoriile următoare acest lucru se întâmpla tot mai des, unele persoane care-l însoţeau au încercat să-l descurajeze, gândindu-se la riscul reprezentat de o întâlnire informală. Sfântul Părinte nu s-a lăsat intimidat niciodată şi a continuat această inovaţie radicală. Mai mult, Papii Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea au scris şi cărţi pentru credincioşi şi necredincioşi, spre deosebire de Papii precedenţi, care au scris numai documente magisteriale. Navarro-Valls a fost uimit în mod deosebit de adnotarea din prefaţa cărţii Isus din Nazaret: „Această carte nu este în nici un fel un act magisterial, ci este numai expresie a căutării mele personale a `feţei Domnului` (cf. Ps 27,8). De aceea oricine este liber să mă contrazică”.
