LC: Cincisprezece sfaturi pentru a predica mai bine

02.06.2009, SUA (Catholica) - Cel mai recent număr al revistei electronice Lumea Catholica include şi un articol potrivit în contextul în care la sfârşitul lunii iunie vom intra în Anul special dedicat de Biserică preoţiei şi preoţilor. David Mills oferă cincisprezece sfaturi ca laic, de pe poziţia celui care ascultă cu regularitate predici. În acelaşi timp autorul, astăzi catolic dar care a fost înainte episcopalian, a avut şi experienţa predicării, în fosta sa confesiune, ani în şir, în capele şi biserici. Cunoaşte deci provocarea pe care o reprezintă pregătirea unei predici. „Predicarea este o sarcină mult mai grea decât îşi dau seama majoritatea laicilor”, susţine el. Vă invităm să citiţi online articolul, în continuare reproducând primele trei sfaturi.

1) Rămâneţi la amvon. Nu doar pentru că este locul special dedicat predicării, un semn al autorităţii cu care Dvs vorbiţi, ci şi pentru că rămânând acolo vă poate ajuta să vă amintiţi că sunteţi un slujitor al Cuvântului şi al Bisericii. A sta în faţa altarului sau a vă deplasa dintr-o parte în alta tentează până şi pe cel mai umil om să creadă că este o vedetă care încearcă să se joace cu mulţimile (Oare au înţeles gluma? Zâmbesc sau mi se pare? Nu cumva arată plictisiţi? Cum să îi recaptez?). În plus, dacă rămâneţi la amvon, puteţi să vă ţineţi acolo foile.

2) Predicaţi după un text complet sau o listă de idei. Puţini sunt cei care pot să ofere o predică complexă din memorie sau să dezvolte ideile „în direct” şi se poate să nu vă număraţi printre aceştia. Valoarea unei predici stă adesea în a împărtăşi aspecte aflate cu două sau trei niveluri mai în adâncime decât mesajul evident al textului. Iar această împărtăşire trebuie făcută cu atenţie şi precizie. Foarte, foarte puţini pot face aceasta doar din minte, fără vreun suport scris. Desigur, puteţi şi să exersaţi intens vorbitul liber, chiar şi varianta de a vă scrie predicile şi să le recitiţi până când ajungeţi măcar pe jumătate să le fi memorat. Dar este mai bine să daţi substanţă predicii Dvs stând pe o linie mai fixă decât să vorbiţi liber umplând uneori spaţiile dintre idei cu vorbe goale. A avea în faţă predica sau măcar un sumar al ei vă poate ajuta să nu deraiaţi.

3) Vorbiţi cu un ton personal, folosind „eu” şi „voi”. Mă refer la tonul cald pe care îl auziţi în minte când citiţi scrieri de-ale lui G. K. Chesterton sau C. S. Lewis, şi nu la exprimări populiste cum mai vedem la unele talk-show-uri. Audienţa trebuie să simtă că încercaţi să le transmiteţi ceva ce vedeţi Dvs în textul pe marginea căruia predicaţi. Deşi vorbiţi cu autoritate, şi trebuie să vorbiţi cu autoritate, Dvs sunteţi de asemenea un om care le vorbeşte prietenilor. Majoritatea oamenilor se exprimă mai clar când se adresează unor prieteni, decât când vorbesc unei abstracte „adunări de credincioşi”. Şi în plus, majoritatea oamenilor ascultă mai bine când li se vorbeşte pe un ton prietenesc şi nu unul rece de conferinţă. Folosiţi „noi” doar când sunteţi parte a grupului la care vă referiţi. Unii preoţi folosesc „noi” când se referă de fapt la „voi domnilor” sau la „unii dintre voi” sau la „acei nenorociţi”. Astfel de utilizări nepotrivite fac predica să sune ca nesinceră. Credincioşii vor şti că nu vorbiţi onest atunci când folosiţi „noi” ca un mod ieftin de a pretinde o identitate pe care nu o aveţi sau ca metodă de a pretinde că nu criticaţi de fapt pe altcineva.

Sursa: Lumea Catholica