Viaţa preotului – bogată în iubire şi în har (I)
19.11.2009, Sydney (Catholica) - Viaţa preotului – în pofida multelor dificultăţi – este înainte de toate o viaţă bogată în harul lui Dumnezeu şi în iubirea credincioşilor, afirmă Episcopul auxiliar de Sydney, Julian Porteous. Prelatul este autorul unei cărţi cu titlul „After the Hearth of God: The Life and Ministry of Priests at the Beginning of the Third Millennium” (Connorcourt Publishing, 2009), în care reflectează asupra identităţii şi misiunii preotului, în contextul unei societăţi aflate în schimbare rapidă. Hirotonit în anul 1974, monseniorul Porteous reparcurge schimbările intervenite în vieţile preoţilor în contact cu societatea modernă. Schimbări pe care el însuşi le-a trăit personal. În acest interviu acordat agenţiei Zenit, apărut pe situl ITRC.ro, în traducerea pr. Mihai Pătraşcu, Episcopul în vârstă de şaizeci de ani, care timp de şapte ani a fost rectorul Seminarului „Păstorul cel Bun”, reflectează asupra diferitelor aspecte ale preoţiei, revelând şi detalii despre propria vocaţie. Vă oferim acum prima parte a interviului.
– Ce v-a atras din viaţa sacerdotală?
– Vocaţia mea a început în timpurile şcolii primare. Frecventam o şcoală catolică. Am primit chemarea când eram în clasa a cincea sau a şasea. Atunci, am avut senzaţia clară că aveam să devin preot. Această senzaţie m-a însoţit în primii ani de liceu şi imediat după diplomă am intrat în seminar pentru a începe studiile sacerdotale. Am ştiut mereu că aceasta era chemarea lui Dumnezeu şi am păstrat-o în mine încă de când aveam 11 sau 12 ani.
– Experienţa dumneavoastră ca preot şi acum ca Episcop a mers dincolo de aşteptările dumneavoastră?
– Cu siguranţă da. M-am văzut mereu pe mine însumi ca un paroh şi aceea a fost mereu ideea mea de viaţă sacerdotală. Şi apoi aceea este viaţa pe care am trăit-o. Am fost mereu foarte satisfăcut în desfăşurarea unei activităţi pastorale normale ca paroh. Numai de puţini ani am asistat la o schimbare semnificativă: adică de când mi s-a cerut să devin rector al seminarului. Pentru mine a fost o surpriză, o cerere neaşteptată din partea Arhiepiscopului. Am ocupat acea funcţie timp de şapte ani şi în această perioadă am fost chemat să devin Episcop. Ambele funcţii s-au prezentat neaşteptate pentru că am crezut mereu că aveam să-mi trăiesc viaţa mea ca paroh, şi este ceea ce iubesc mai mult: munca normală, zilnică, a unui preot.
– Ca Episcop, mai puteţi desfăşura o parte din munca aceea?
– Este foarte greu. Dar atunci când pot, sunt mulţumit. De exemplu, în timp ce preotul local era în concediu, mergeam în parohie, când puteam, ca să celebrez Liturghia de dimineaţă. A fost foarte frumos să celebrez din nou o Liturghie zilnică normală pentru comunitatea parohială. Alteori am ocazia de a celebra Liturghia duminicală în parohie pentru vreo vizită şi este întotdeauna un moment pe care-l apreciez. Pentru mine a fost mereu expresia a ce înseamnă a fi preot.
– Acum să vorbim despre cartea dumneavoastră „After the Hearth of God”. În acest text dumneavoastră vorbiţi despre identitatea şi despre misiunea preoţiei în ziua de astăzi. După opinia dumneavoastră, preoţii trec printr-o criză de identitate?
– În carte vorbesc despre faptul că au fost schimbări semnificative în întregul context socio-cultural al preoţiei şi în situaţia eclezială a preoţilor. Hirotonirea mea a fost în anul 1974, deci cartea reparcurge acei ani în care au fost schimbări culturale importante. Înainte de toate a existat o puternică secularizare, cu un impact asupra societăţii în ansamblul său şi asupra vieţii catolicilor înşişi. Şi contextul eclezial s-a schimbat mult. Să ne gândim de exemplu cum era Biserica în perioada imediat după Conciliul al II-lea din Vatican, la puternicul sentiment de optimism care se respira.
Dar apoi au apărut – mai ales în anii `70 – multe chestiuni şi probleme: un mare număr de preoţi părăseau slujirea; a fost o schimbare religioasă generală în Biserică, şi în mod clar şi în Australia. Aveam mulţi călugări angajaţi în şcolile şi în spitalele noastre. Astăzi situaţia este foarte diferită. Am văzut şi schimbări în preoţi, mai mult la nivelul pastoraţiei locale. Am văzut şi o întărire – şi aceasta a reprezentat desigur un bine – a angajării laicilor în diferitele domenii de slujire în Biserică. Apoi sunt schimbările intervenite în domeniul liturgiei… sunt atât de multe lucruri care s-au schimbat şi care au influenţat diferitele aspecte ale vieţii Bisericii.
Şi preoţii au trecut prin aceste schimbări – mai ales preoţii de vârsta mea -, la care au trebuit să se adapteze cât au putut ei mai bine. Una dintre probleme era aceea a raportului dintre rolul preotului şi rolul laicului în Biserică. Probleme referitoare la ceea ce a fost definită uneori ca o clericalizare a laicilor şi o laicizare a clerului. Acest lucru poate să provoace un anumit grad de confuzie. Faptul că preoţii, înainte, adesea locuiau împreună cu alţi preoţi: parohul şi unul sau doi preoţi asistenţi. În schimb acum preoţii locuiesc singuri. În trecut existau structuri pentru viaţa în sacristie. Acum mult mai puţin. Mulţi preoţi nu au o persoană în casă care să locuiască împreună cu ei. Unii chiar nu au nici un ajutor.
Deci au fost multe schimbări în viaţa preoţilor, dar în acelaşi timp a fost o creştere a cererilor adresate preoţilor. În timp ce înainte preoţii asistenţi sau surorile ajutau în programele sacramentale, astăzi vedem că mult din această muncă se întoarce în mâinile preoţilor. Viaţa a devenit mai complexă. Preoţii se află sub o presiune mult mai mare şi lor li se cere mult mai mult; au mult mai multă marjă de responsabilitate. Cred că preoţii simt presiunea care derivă din circumstanţele schimbate în care se află astăzi.
