IPS Ioan Robu: 25 de ani de episcopat

08.12.2009, Bucureşti (Catholica) - Aniversarea a 25 de ani de episcopat de către IPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, este marcată în ultimul număr al revistei „Actualitatea creştină” nu doar de copertă, ci şi de interviul realizat de pr. Francisc Ungureanu cu Mons. Anton Lucaci. Acesta a fost martor şi organizator al celebrărilor, de la Roma şi Bucureşti, prilejuite de Consacrarea episcopală a Mons. Ioan Robu şi de înscăunarea acestuia în Catedrala Sfântul Iosif. Reluăm interviul în cele ce urmează.

– Ce a însemnat consacrarea Mons. Robu pentru Biserica din România?
– De ani de zile, Diecezele de Iaşi şi Bucureşti erau văduvite, decapitate. Însă Dumnezeu le-a purtat de grijă, aşa cum în Biblie poartă de grijă celui străin, orfanului şi văduvei, aşa încât vestea numirii Monseniorului Ioan Robu ca Episcop de Bucureşti a trezit entuziasm şi a ridicat o auroră pentru ambele Biserici, deşi Dieceza de Iaşi avea un ordinariu substitut numit de Sfântul Scaun. Împlinirea sau plinătatea Diecezei de Bucureşti se răsfrângea într-un fel şi asupra Diecezei de Iaşi. De aceea, la Roma, la consacrare, am fost circa 30 de preoţi din ţară.

Acum cinci ani, Arhiepiscopul Ioan ne spunea că statul voia să ţină oarecum ascunsă consacrarea, de aceea s-a şi recurs la această variantă a consacrării sale la Roma şi nu la Bucureşti. Statul român nu voia publicitate. Îmi dau bine seama că nu s-a voit în ţară şi nici într-o biserică în Roma, aşa că s-a făcut foarte frumos, în inima Palatului Apostolic, în Capela Paulină, printre capodoperele lui Michelangelo. Dar au fost prezenţi şi reprezentanţi ai Departamentului cultelor şi, după consacrare, într-un alt spaţiu, au avut loc chiar luări de cuvânt din partea reprezentantului Sfântului Scaun, Mons. John Bukowski, şi a reprezentantului Statului Român, cu afirmaţii care păreau un fel de stabilire de relaţii. Evenimentul a avut, cu siguranţă, însemnătate şi pe plan civil şi politic.

– Care era spiritul printre cei veniţi de acasă?
– Îmi amintesc că, deşi cu mijloace reduse, am vrut să dăm şi noi puţină frumuseţe evenimentului. Era sora Ioana de la Damele Engleze [astăzi, Congregatio Jesu – n.n.] care a pregătit ceva pentru aducerea darurilor la altar, la Sfânta Liturghie. Noi, preoţii, din puţinul pe care îl aveam, am pus fiecare câte ceva ca sa îi oferim un dar, şi am pregătit o icoană mare argintată a Maicii Domnului, pe care încă o mai are într-unul dintre saloanele de la Arhiepiscopie. Preasfinţitul făcea exerciţiile spirituale la părinţii pasionişti, care aveau o legătură cu Arhiepiscopia de Bucureşti şi, când ne-am întâlnit şi a văzut mulţimea de preoţi venită de acasă, i-a crescut inima.

– Bucurie pentru prezent şi preocupare pentru viitor, poate?
– Era vizibil copleşit de sarcină, de ce îl aşteaptă şi în ce condiţii. Avea deja un an de experienţă şi ştia ce urmează. Însă, era pentru prima dată că se ajungea la numirea unui Episcop pentru catolicii de limbă română din România, cu consimţământul statului, cu vizibilitate, cu recunoaştere publică, şi pentru capitală. Poate că unii se gândeau care erau dedesubturile şi intenţiile colaterale ale Statului Român, dar, în orice caz, era un semn evident că Dumnezeu lucra şi aşa, inspirând, insuflând gânduri bune conducătorilor de a da un păstor acestei Biserici de limbă română.

– Cum a fost celebrarea?
– Liturghia a decurs frumos, dar s-a ivit atunci şi o dificultate pentru că autorităţile din România nu voiau ca la Liturghia consacrării Episcopale a Mons. Robu să fie prezenţi greco-catolici; ori nu se putea ca la un act atât de important să nu participe şi Mons. Crişan, Secretar la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor. Şi aşa că, în preajma sărbătorii, în loc să ne ocupăm de cele sfinte, trebuia să ne preocupăm de protocolul acesta. La Liturghie am avut şi câteva părţi în limba română, o lectură, o cântare sau două.

– Era un moment istoric!
– Era moment istoric, dar nu ne dădeam seama. Preasfinţitul a spus la sfârşit un cuvânt de mulţumire care a cucerit. A scos din Conciliul Vatican II, din Lumen gentium 32, cuvintele Sfântului Augustin: „Dacă ceea ce sunt pentru voi mă îngrozeşte, ceea ce sunt împreună cu voi mă mângâie. Căci, pentru voi sunt Episcop, împreună cu voi sunt creştin. Primul este numele unei slujbe, al doilea – al unui har; primul este numele primejdiei, al doilea – al mântuirii”. Era unul dintre noi, cei prezenţi, şi mai mic ca vârstă decât mulţi, dar când a ieşit cu acest cuvânt m-am gândit la Iosif din Vechiul Testament, cel mai mic ales de Domnul – „pentru voi sunt Episcop, dar cu voi sunt creştin”.

– A urmat înscăunarea la Bucureşti!
– Nimeni nu ştia cum trebuie procedat. Am făcut în aşa fel încât să fie frumos şi la înălţimea importanţei. De la folosirea însemnelor episcopale, la aşezarea scaunelor în prezbiter şi la păstrarea spiritului de rugăciune într-o Catedrală plină, în aşteptarea Sfintei Liturghii. Foarte interesantă a fost angajarea corpului diplomatic de la Bucureşti. Practic, s-au implicat foarte mult şi au participat foarte mulţi diplomaţi dând evenimentului exact publicitatea pe care Departamentul cultelor voia să o evite.

– Cuvântul de la Roma s-a dovedit a fi programatic! Cum vi se pare?
– A fost un cuvânt spus cu emoţiile de după Liturghia de consacrare, dar scurt, foarte apreciat de asistenţă, pentru unii avea o tentă democratică, dar a fost foarte bine primit şi a dat nota slujirii episcopale. Preasfinţitul Robu s-a purtat mereu aşa: „pentru voi!”… De multe ori şi-a pus obrazul, faţa şi spatele ca să apere Biserica, în anii episcopatului, mai ales până în 1990, când se expunea ca să salveze turma, şi a făcut-o fără să spună direct acest lucru, cu mare risc, chiar dacă unii, poate, au văzut această atitudine ca pe un fel de compromis; era, însă, acel „pentru voi”. Din păcate anii ce au urmat prigoanei nu au luminat evenimentele anterioare, se pare că au exact efectul contrar, dar eu sunt martorul atitudinii de apărare a Bisericii pe care Mons. Robu a avut-o întotdeauna. Aveam păstor, avem păstor (la noi, expresia de „păstor al Diecezei” este foarte frumoasă), păstor dar care nu este departe, distanţat, ci cu noi, aşa a fost şi este Mons Robu.