Rupert de Deutz: studierea credinţei şi contemplaţie
09.12.2009, Vatican (Catholica) - La audienţa generală din această dimineaţă din Aula Paul al VI-lea, Papa şi-a îndreptat atenţia spre un alt călugăr din secolul al XII-lea: Rupert de Deutz, dintr-o localitate din Germania, de lângă Koln, unde se găseşte o faimoasă mănăstire. Încă din tinereţe, Rupert a arătat o înclinaţie spre viaţa monahală şi o aderenţă totală la Scaunul lui Petru. A fost numit superior al mănăstirii din Deutz în 1120 şi a murit în 1219. El „ne învaţă că atunci când apar controversele în Biserică, încrederea în ministerul petrin reprezintă o garanţie a fidelităţii faţă de doctrina sănătoasă şi aduce linişte interioară şi libertate”.
Amintind de numeroasele opere ale lui Rupert, care „sunt încă de mare interes astăzi”, Papa Benedict al XVI-lea a subliniat intervenţia energică a acestuia în discuţiile teologice ale acelor zile, precum cele privitoare la prezenţa reală a lui Cristos în Euharistie. În acest context, Papa a avertizat împotriva „pericolului reducerii realităţii Euharistiei, considerând-o doar un ritual al comuniunii sau de socializare, ceea ce ne poate face cu uşurinţă să uităm că Cristos înviat este cu adevărat prezent – cu Trupul său înviat – şi că se pune în mâinile noastre pentru a ne încorpora în Trupul Său imortal şi pentru a ne duce la o viaţă nouă. […] Acesta este un mister pe care îl adorăm şi îl iubim neîncetat.”
Sfântul Părinte a mai amintit şi de o altă controversă în care a fost implicat abatele de Deutz: „problema reconcilierii bunătăţii şi omnipotenţei lui Dumnezeu cu existenţa răului”. În această dezbatere Rupert s-a bazat „pe bunătatea lui Dumnezeu, pe adevărul că Dumnezeu este binele suprem şi că nu poate dori decât binele. Astfel el a identificat originea răului în om, în uzul eronat al libertăţii lui proprii.” Rupert „a susţinut că Întruparea, evenimentul central al istoriei, a fost prevăzut din eternitate, independent de păcatul omului, pentru ca toată Creaţia să poată să aducă laudă Dumnezeului Tată şi să îl iubească ca o singură familie reunită în jurul lui Cristos.”
Rupert „a fost scriitorul care a identificat mireasa din Cântarea Cântărilor cu Preasfânta Fecioară Maria. Astfel comentariul său la acea carte a Scripturii poate fi văzut ca un fel de `summa` mariologică, ce prezintă privilegiile şi virtuţile extraordinare ale Mariei”. De asemenea „el a fost atent să insereze doctrina sa mariologică în doctrina ecleziologică; cu alte cuvinte în Preasfânta Fecioară a văzut cea mai sfântă parte a întregii Biserici”. Mult mai târziu, aceste idei erau reluate de Conciliul Vatican II, prin proclamarea Mariei ca Maică a Bisericii. Rupert de Deutz, a concluzionat Papa, „ca toţi reprezentanţii teologiei monastice, a reuşit să unească studiul raţional al misterelor credinţei cu rugăciunea şi cu contemplaţia, considerate ca apex al cunoaşterii lui Dumnezeu”.
Pe aceeaşi temă este şi videoştirea
