Un loc de dăruire misionară
19.12.2009, Bucureşti (Catholica) - Recent, în drum către Misiunea Română din Kenya, Episcopul Cornel Damian a vizitat din nou un alt loc de misiune aflat chiar în inima Bisericii, la Roma. Este vorba de comunitatea Adoratoarelor Perpetue ale Sfântului Sacrament. Maica Superioară, M. Caterina dell`Agnus Dei, şi o soră româncă originară din Arhidieceza de Bucureşti, Maria Annunziata di Gesu Eucaristia, au acordat un interviu revistei Actualitatea creştină, publicat ieri pe ARCB.ro. Preluăm câteva fragmente din amplul interviu, cu răspunsuri date de sr. Annunziata.
– Dragă soră Maria Annunziata, vă aflaţi în Italia de mai mulţi ani datorită unei alegeri mai puţin obişnuite: clauzura. Cum aţi ajuns la această alegere, şi ce reprezintă ea pentru Dvs?
– Când am plecat din România, destinaţia mea nu era clauzura. Intrasem în rândurile Surorilor Carităţii ale Sfintei Ioana Antida Thouret, şi urma să termin noviciatul la Roma. Dar de câtva timp mă luptam cu o anumită nelinişte sufletească legată de clauzură, care mă atrăgea în mod inexplicabil. Cu o săptămână înainte de-a pleca avusese loc atentatul din 11 septembrie 2001. Nu ştiam prea multe despre kamikatze, dar m-a frapat că ei se consideră martiri, iar gestul lor îl fac în numele lui Dumnezeu, ca să-i facă pe plac lui Dumnezeu, şi asta m-a zguduit poate mai mult decât evenimentul în sine: ce eroare enormă! cum e posibil? Şi am început să mă întreb: dar noi, catolicii, ce facem pentru Dumnezeul nostru? N-ar trebui să fim şi noi în stare să ne dăm viaţa pentru El, nu ca să semănăm teroare şi moarte, ci viaţă, aşa cum ne-a învăţat Domnul nostru? Acesta a fost „bagajul” meu pentru Roma: o mare sete de adevăr şi de o sfântă „răzbunare”; setea de-a repara o eroare atât de mare cu un adevăr şi mai mare. Aceasta înseamnă pentru mine clauzura…
– Ne puteţi descrie pe scurt mănăstirea în care vă aflaţi, comunitatea, programul de zi cu zi?
– Toţi cei care vin aici ne spun că simt foarte multă pace de cum trec poarta. Asta am simţit şi eu: o pace care de pe sub uşa clauzurii mi-a pătruns în inimă şi m-a urmărit până ce nu m-am întors pentru totdeauna. Adevărul e că mănăstirea noastră e aşezată într-un loc foarte frumos, pe o vale verde cu cai şi turme de oi, care-mi amintesc de plaiurile Moldovei părinteşti. Cine şi-ar fi închipuit că venind la Roma şi intrând în clauzură o să mai văd aşa ceva? E uimitoare delicateţea lui Dumnezeu faţă de noi uneori… În comunitatea din Roma suntem 17 călugăriţe. Viaţa noastră e organizată în funcţie de Euharistie; punctele cele mai importante ale zilei sunt cele şapte momente de întâlnire cu Euharistia. Acestea cuprind lectio divina, rozariul, toate Liturgia orelor, Sfânta Liturghie, adoraţia. În rest, fiecare se ocupă ori cu treburi gospodăreşti, ori cu studiul. Există momente de tăcere şi singurătate în liniştea chiliei, după cum există şi întâlniri comunitare pe diverse teme, de multe ori legate de problemele Bisericii şi-ale lumii. În timpul liber se cultivă muzica, pictura, broderia, florile. Dar în toate astea, ceea ce deosebeşte o comunitate de Adoratoare de alte comunităţi e că noi trebuie să fim ca un câmp de floarea soarelui: o Adoratoare, în orice timp, în orice loc, orice-ar face, trebuie să fie mereu îndreptată cu mintea, cu credinţa, cu inima către Euharistie, în adoraţie perpetuă.
– E dificilă alegerea clauzurii? Ce reprezintă această viaţă pentru Surorile Adoratoare? În ochii lumii poate părea absurdă… dar în ochii lui Dumnezeu?
– Clauzura nu e o alegere, ci o chemare: aici stă puterea, perseverenţa şi sfinţenia unei vocaţii: în conştiinţa faptului că am fost ales, nu că am ales. E ca o seducţie, pe care Dumnezeu o exercită într-un mod cu totul special când e vorba de o chemare la viaţa de clauzură. Să convingi o tânără din ziua de azi să se închidă pe viaţă într-o mănăstire nu-i aşa de uşor. Atunci când o tânără intră în mănăstire pentru a se face Adoratoare, nu face altceva decât să repete gesturile şi cuvintele cu care Isus, în Cenacol, a instituit Euharistia: „Acesta este trupul Meu, acesta este sângele Meu, dat pentru voi…” Până şi haina noastră călugărească exprimă acelaşi lucru – albul ostiei şi roşul vinului – Trupul şi Sângele lui Cristos: de-acum înainte noi doi suntem o singură Euharistie, într-un singur Tabernacol. Bucuria acestei dăruiri reciproce, totale, bucuria de-a deveni proprietatea absolută a lui Dumnezeu, cu ce se poate compara?
– Viaţa voastră se desfăşoară aproape în întregime între zidurile mănăstirii. Totuşi, nu păreţi deloc izolate, străine de ceea ce li se întâmplă fraţilor rămaşi în lume, ba chiar am remarcat la voi un spirit „misionar”. Cum se explică?
– Inima Bisericii e o inimă misionară, prin natura ei; acest spirit ni l-a lăsat moştenire Fondatoarea noastră, care era o mare apostolă a Euharistiei. În anii copilăriei ei, era răspândită în multe părţi ale Bisericii erezia jansenismului care, printre altele, cu extremul ei rigorism îngheţa inimile credincioşilor şi-i îndepărta de Sfânta Împărtăşanie. Misiunea Fondatoarei, aceea de a reaprinde în inimi dorinţa de-al adora pe Isus, e răspunsul cel mai potrivit şi remediul cel mai eficace pentru o societate în care – ieri ca şi azi – creşteau tot mai mult răceala faţă de Sfântul Sacrament şi singurătatea „Divinului prizonier al Tabernacolului”.
– Credeţi că pentru chemarea la clauzură trebuie să fii o persoană de excepţie? Ce i-aţi spune unei tinere de azi care se gândeşte la o astfel de alegere? La ce să se aştepte, ce calităţi îi trebuie?
– Dumnezeu nu alege persoane de excepţie; el face persoane de excepţie din cei pe care-i alege. Unei tinere care simte chemarea la clauzură, i-aş spune trei lucruri: 1. că a primit un dar foarte preţios, care trebuie păstrat, dar nu poate face acest lucru de una singură, ci împreună cu duhovnicul şi comunitatea; 2. că la început s-ar putea să nu fie înţeleasă şi sprijinită de familie şi prieteni; 3. clauzura nu e un fel de sinucidere, sau în cel mai bun caz un port liniştit pentru cei care au ratat în viaţă, ci este un loc de dăruire misionară, de iubire şi jertfă.
Imagini
