Creştinii care experimentează viaţa în Cristos nu pot trăi izolaţi
21.01.2010, Iaşi (Catholica) - Cea de-a treia zi din cadrul Octavei de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor i-a reunit miercuri, 20 ianuarie 2010, la ora 17, în jurul altarului din Capela Surorilor Providenţei Divine din Iaşi, pe PS Petru Gherghel, Episcop de Iaşi, numeroşi preoţi şi călugări, surori şi mulţi creştinii. PS Petru a început celebrarea prin salutul călduros adresat tuturor credincioşilor prezenţi şi în mod special surorilor Providenţei Divine, care sunt chemate, prin vocaţia lor, la rugăciune şi la slujire. De asemenea, Episcopul s-a bucurat de prezenţa bătrânilor în suferinţă, care îşi unesc, clipă de clipă, suferinţele lor cu iubirea lui Isus, oferindu-le pentru întreaga Biserică. Nu în ultimul rând, PS Petru şi-a arătat mulţumirea pentru prezenţa „oaspeţilor care reprezintă Biserica soră”, fraţii ortodocşi, aflăm din relatarea de pe Ercis.ro.
După invocaţiile cu intenţii speciale, pentru unitatea tuturor creştinilor, la care s-au rugat toţi cei prezenţi, şi după lecturile din Sfânta Scriptură, pr. Iosif Dorcu, paroh şi decan de Iaşi, a rostit cuvântul de învăţătură, în care şi-a arătat nemulţumirea faţă de interesul şi, implicit, faţă de prezenţa a puţini credincioşi din România la rugăciunea creştinilor pentru unitate. Pr. Dorcu a adus în atenţia celor prezenţi experienţa ES Peter Sartain, Episcop al Diecezei de Joliet, Illinois, SUA, care povestea anul trecut, plin de bucurie, că nu a mai văzut de foarte mult timp catedrala sa, Sfântul Raimund Nonnatus, atât de plină cum a fost pe 25 ianuarie 2009, când a fost o celebrare specială pentru unitatea creştinilor. „Atât de mulţi credincioşi erau în catedrală, încât nu mai era parcă niciun loc; era arhiplină”, povestea entuziasmat Episcopul, spunând că a trăit una dintre cele mai frumoase zile din viaţa sa ca Episcop. Acesta este un semn că acei credincioşi doresc unitatea, unitate a cărei dorinţă, a cărei sete nu este prezentă, se pare, în rândul creştinilor români.
Analizând pericopa evanghelică, propusă pentru celebrare, pr. Dorcu a evidenţiat faptul că Emausul nu poate fi identificat cu certitudine, ca loc geografic, creându-se o mare confuzie. Deci ucenicii, în drum spre Emaus, nu se ştie încotro se îndreptau, de fapt, se poate spune că mergeau spre „nicăieri”. Sunt multe asemănări între creştinii de astăzi şi acei ucenici. Ei discută şi se consultă chiar cu privire la Isus răstignit la Ierusalim; la fel fac şi creştinii de astăzi prin diverse întâlniri şi conferinţe pe teme de teologie şi nu numai. Apoi, creştinii, deşi sunt concentraţi asupra legăturii cât mai puternice cu Dumnezeu, deseori păţesc, asemenea ucenicilor, să fie în discuţii aprinse despre Cel Înviat şi, cu toate acestea, să nu-i realizeze prezenţa în aproapele, să nu-l simtă, să nu-l vadă pe Cristos de lângă ei… Şi pe creştini, ca odinioară pe ucenici, Isus îi întreabă: „Unde mergeţi?”, „Încotro vă îndreptaţi?”
Şi celor doi ucenici, ca şi creştinilor, le lipseşte speranţa: deşi cunoşteau vestea cea bună predicată cu autoritate şi în repetate rânduri de Isus, deşi au auzit parabolele şi au văzut minunile, sunt lipsiţi de speranţă. Însă, tot din textul Evangheliei după sfântul Luca, aflăm că cei doi ucenici, abia atunci când îl descoperă pe Isus, se îndreaptă entuziaşti spre ceilalţi apostoli, pentru a împărtăşi vestea cea bună şi pentru a trăi împreună cu ei bucuria lui Cristos cel viu. Tot astfel trebuie să se comporte şi creştinii. Ca adevăraţi descoperitori şi mărturisitori ai celui mort şi înviat pentru răscumpărarea omenirii, creştinii trebuie să împartă ca o singură turmă viaţa cea nouă, sub conducerea unicului păstor.
Creştinii care experimentează viaţa cea nouă dăruită de Cristos nu pot trăi izolaţi. Ei trebuie să împărtăşească adevărul mântuirii împreună cu toţi fraţii lor întru Cristos. Ar trăi în eroare cei care ar spune că sunt în unire cu Cristos, dar sunt despărţiţi de fraţii care împărtăşesc viaţa aceluiaşi Duh, de fraţii care se numesc copiii aceluiaşi Tată. Cu cât creştinii sunt mai aproape de Cristos, cu atât sunt mai uniţi şi cu ceilalţi creştini; nu există „Emaus”-ul singurătăţii, al egoismului, atunci când există proximitatea lui Cristos cel înviat. De aceea, zilele de rugăciune pentru unitatea dintre creştini vorbesc într-un mod clar despre credinţa creştinilor.
Ce poate şi ce trebuie să facă creştinul de astăzi? Răspunsul îl oferă Papa Ioan Paul al II-lea în Scrisoarea enciclică Ut unum sint, printr-o expresie deosebit de frumoasă şi profundă: primatul rugăciunii. Rugăciunea, la îndemâna oricui, are o valoare care nu se pierde şi care, mai degrabă sau mai târziu, aduce roadele sale. Pr. Iosif Dorcu şi-a încheiat cuvântarea prin citarea Cardinalului Walter Kasper: „Avem comoara în vase de lut. Deşi îl avem ca fundament comun pe Isus Cristos, noi trăim în Biserici diferite. Facem acest lucru contrar dorinţei şi poruncii lui Isus Cristos… Indiferenţa dintre noi a întunecat lumina lui Isus Cristos din ochii multor oameni… Ne cunoaştem prea puţin şi, de aceea, ne iubim prea puţin „. La sfârşitul celebrării, PS Petru a amintit că rugăciunea este datoria tuturor creştinilor, este mărturia acelora pe care Isus Cristos i-a făcut fraţi şi surori – nu doar pe ucenici şi pe apostoli, ci pe toţi aceia cărora Isus le este frate şi pe care îi cheamă la iubire faţă de fraţi, faţă de Mama cerească şi faţă de Tatăl ceresc.
Legături
Imagini
