PS Domenico Cancian: Totul este har
10.02.2010, Iaşi (Catholica) - Aproape o sută de preoţi catolici din România participă la cea de-a treia întâlnire cu ocazia Anului Preoţiei, în perioada 8-11 februarie 2010, la Institutul Teologic din Iaşi. După întâlnirile de la Bucureşti şi Miercurea Ciuc, Episcopia de Iaşi a devenit gazdă şi organizatoare a acestei întâlniri cu caracter spiritual. Prelegeri despre preoţie au prezentat PS Domenico Cancian, Episcop de Citta di Castello, Italia, şi pr. prof. Alois Bulai. PS Domenico Cancian a avut amabilitatea să răspundă la câteva întrebări puse de pr. Cornel Cadar. Din interviul publicat pe Ercis.ro preluăm câteva întrebări şi răspunsuri.
– Suntem încă în Anul Preoţiei. Început la 19 iunie anul trecut, el se va se va încheia la 11 iunie anul acesta. Pentru dvs., ca Episcop, ce reprezintă acest an?
– A fost de-a dreptul un har această idee a Anului Preoţiei, în sensul că a determinat o reflecţie asupra misterului preoţiei, care este, mai ales pentru mine, un mister al milostivirii divine, deoarece preotul este acela care face o experienţă particulară a milostivirii lui Dumnezeu. Datorită milostivirii divine, el a fost chemat şi continuă să experimenteze milostivirea. Preotul este chemat să dea mărturie despre această milostivire în faţa celorlalţi. Acest an este pentru mine şi pentru toţi preoţii o aprofundare a acestei teme şi mai ales o redescoperire a ministerului Reconcilierii, şi, fireşte, a ministerului Euharistiei. Subliniez că preotul este chemat să dea mărturie despre această milostivire a lui Dumnezeu în faţa oamenilor de astăzi care au în mod profund nevoie de milostivire.
– În acest an, preoţii sunt chemaţi să-şi amintească vocaţia lor, de modul cum au fost chemaţi de Dumnezeu. Ne puteţi povesti câte ceva despre începutul chemării dvs. la preoţie?
– Îmi aduc aminte că, pe când aveam 8, 11… 12 ani, am simţit această dorinţă, această chemare. Îmi amintesc de parohul care mă întreba de ce nu merg la seminar, la Collevalenza. Mă minunez când mă gândesc la acele momente, când am plecat la 500 km depărtare de casă, pentru că până atunci nu mă îndepărtasem niciodată de casă. Am început un drum care a avut şi crize inevitabile, apoi drumul meu s-a desfăşurat cu suişuri şi coborâşuri, ca în viaţa fiecăruia, o aventură umană şi creştină în care a trebuit să verifice, treptat, această vocaţie, motivaţiile acestei vocaţii. Apoi, încetul cu încetul, am simţit ceea ce spunea Papa Paul al VI-lea în testamentul său: pe de o parte, această constantă a milostivirii Domnului, a bunătăţii Domnului care mă însoţea, iar de cealaltă parte, istoria mea, cu slăbiciunile umane, cu acceptările şi refuzurile spuse de mine, în ceea ce Domnul mi-a dat să fac, ca fiu al Iubirii Milostive, ca preot, iar acum ca Episcop. Ca o concluzie, mă regăsesc cu adevărat în cel care spune că totul a fost şi este har. Eu trebuie să spun doar mulţumesc.
– Ca preot şi Episcop, care sunt bucuriile dvs.?
– Bucuria cea mai mare este aceea de simţi concret cum Dumnezeu mă urmăreşte, mă ajută, îmi dă harurile sale, mă transformă treptat şi, în acelaşi timp, cum mă împinge să transmit toate acestea celorlalţi. Bucuriile cele mai mari sunt când reuşesc să simt concret că el este cu adevărat bun şi mă ajută, chiar şi atunci când mă pune să fac lucruri pe care eu nu le-aş vrea. În al doilea rând, mă bucur când văd cum, prin cuvintele, gesturile şi disponibilitatea pe care le pot avea, acest har ajunge la atâţia fraţi, fie că îi pot întâlni sau nu, fiind „slujitor nevrednic”.
Imagini
