Suferinţa nu trebuie să excludă bucuria
12.02.2010, Vatican (Catholica) - Credincioşii pot trăi o bucurie care nu uită suferinţa, ci mai degrabă o include, a afirmat Papa Benedict al XVI-lea în predica din ziua de 11 februarie 2010 – sărbătoarea Fecioarei de la Lourdes şi Ziua Mondială a Bolnavului -, din cadrul Liturghiei celebrate în Bazilica San Pietro. Predica Sfântului Părinte a abordat două teme din lecturile liturgice ale zilei. El a remarcat că „liturgia face în mod potrivit să răsune Magnificat, cântul Fecioarei care preamăreşte minunile Domnului în istoria mântuirii”. Pontiful a caracterizat cântul Mariei şi întâlnirea ei cu Elisabeta ca exprimând „credinţa încercată a generaţiilor de bărbaţi şi femei care şi-au pus speranţa în Dumnezeu şi s-au angajat personal, asemenea Mariei, la a-i ajuta pe fraţii aflaţi în nevoi. În Magnificat auzim glasul atât de multor bărbaţi şi femei sfinţi ai carităţii. Oricine petrece un timp mai îndelungat lângă persoanele care suferă, cunoaşte neliniştea şi lacrimile, dar şi miracolul bucuriei, rod al iubirii”, a adăugat el.
O a doua temă, a sugerat Papa Benedict al XVI-lea, priveşte rugăciunea Bisericii pentru bolnavi. „Maternitatea Bisericii este o reflectare a iubirii pline de grijă a lui Dumnezeu… Asemenea Mariei, Biserica poartă în sine tragediile omului şi mângâierea lui Dumnezeu, ea le ţine împreună, în decursul pelerinajului ei în istorie. De-a lungul secolelor, Biserica arată semnele iubirii lui Dumnezeu, care continuă să facă lucruri mari în persoanele umile şi simple. Suferinţa care este acceptată şi oferită, o împărtăşire care este sinceră şi liberă, nu sunt acestea, oare, miracole ale iubirii?” Sfântul Părinte a reflectat asupra felului în care putem „trăi o bucurie care nu uită suferinţa, ci dimpotrivă o include”.
„În acest fel, bolnavii şi toţi suferinzii sunt în Biserică nu doar destinatari ai atenţiei şi îngrijirii, ci mai presus de toate protagonişti ai credinţei şi speranţei, martori ai minunilor iubirii, ai bucuriei care înfloreşte din cruce şi din învierea lui Cristos”. Arătând că Epistola lui Iacob conţine înfiinţarea sacramentului ungerii bolnavilor, Papa a spus că textul oferă de asemenea „o viziune asupra rolului bolnavilor în Biserică: un rol activ deoarece `provoacă` să spunem aşa, rugăciunea făcută cu credinţă”. „În acest An al Preoţiei”, a spus el, „doresc să subliniez legătura dintre bolnavi şi preoţi, un fel de alianţă, de `complicitate` evanghelică`”. Citând din capitolul al cincilea al Epistolei lui Iacob, Pontiful a arătat că atât bolnavii cât şi preoţii au o „datorie”: „Persoana bolnavă trebuie să `cheme` preoţii Bisericii, şi ei trebuie să răspundă, pentru a aduce asupra experienţei bolii prezenţa şi acţiunea Celui Înviat şi a Duhului Său”.
„Aici putem vedea întreaga importanţă a griji pastorale pentru bolnavi, a cărei valoare este cu adevărat incalculabilă, datorită binelui imens pe care îl face în primul rând persoanei bolnave şi preotului însuşi, dar şi rudelor, prietenilor, comunităţii şi, în moduri tainice şi necunoscute, întregii Bisericii şi lumii. Într-adevăr, când Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte despre vindecare, despre mântuire, despre sănătatea bolnavilor, înţelege aceste concepte într-un sens integral, neseparând niciodată sufletul şi trupul: O persoană bolnavă vindecată de rugăciunea lui Cristos, prin Biserică, este o bucurie pe pământ şi în cer, un prim rod al vieţii veşnice”.
