În solitudinea extremă, nu vom fi singuri
03.05.2010, Torino (Catholica) - Chiar şi în singurătatea extremă a morţii, există un glas care ne cheamă şi o mână întinsă spre noi, a afirmat Papa Benedict al XVI-lea când a vizitat duminică, 2 mai 2010, oraşul Torino unde a venerat Giulgiul, considerat a fi pânza de înmormântare a lui Isus. „Este un moment pe care l-am aşteptat de mult timp. Am mai văzut Sfântul Giulgiu şi cu o altă ocazie, dar de data aceasta trăiesc acest pelerinaj cu o intensitate particulară: poate pentru că anii m-au făcut mai sensibil la mesajul acestei extraordinare icoane; poate, şi aş spune mai presus de toate, pentru că mă aflu aici ca Succesor al lui Petru, şi port în inima mea întreaga Biserică, întreaga omenire”. Giulgiul este expus pentru prima oară în zece ani. Expunerea se va încheia în 23 mai.
Sfântul Părinte şi-a exprimat recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru „darul acestui pelerinaj”, şi a făcut o reflecţie bazată pe titlul expunerii: „Misterul Sâmbetei Sfinte”. „Putem spune că Giulgiul este icoana acestui mister, icoana Sâmbetei Sfinte”, a propus el. „Cel mai de neînţeles mister al credinţei” este în acelaşi timp „cel mai luminos semn al unei speranţe fără limite”. „[Giulgiul] dă mărturie tocmai despre unicul şi irepetabilul interval din istoria omenirii şi a universului în care Dumnezeu, în Isus Cristos, a fost părtaş nu doar la moartea noastră, ci şi la rămânerea noastră în moarte. Cea mai radicală solidaritate”. Papa a reflectat asupra coborârii la iad a lui Isus Cristos. „Aceasta înseamnă că Dumnezeu, făcut om, a mers până acolo încât să intre în extrema şi absoluta solitudine a omului, în care nu intră nici o rază de iubire, în care este o totală părăsire fără nici un cuvânt de mângâiere: infernul”.
„Isus Cristos, rămânând în moarte, a trecut de porţile acestei singurătăţi extreme pentru a ne conduce şi pe noi dincolo de ea împreună cu El”. Papa a comparat această singurătate cu experienţa din copilărie a fricii de întuneric, când doar prezenţa unei persoane iubite poate aduce mângâiere. „În împărăţia morţii, a răsunat glasul lui Dumnezeu. Inimaginabilul s-a întâmplat: Iubirea a pătruns în infern; în întunericul extrem al absolutei solitudini umane, putem auzi un glas care ne cheamă şi putem găsi o mână care ne ia şi ne conduce afară”. „Fiinţa umană trăieşte prin faptul că este iubită şi poate iubi; şi dacă iubirea a pătruns până în tărâmul morţii, atunci şi viaţa a intrat acolo. În ceasul singurătăţii extreme, nu vom fi niciodată singuri”.
Pontiful a afirmat că „în inima morţii bate acum viaţa, deoarece iubirea trăieşte acolo”. Aceasta este „puterea Giulgiului”. „De pe chipul acestui ‘Om al durerilor’ care ia asupra Lui suferinţa omului din orice timp şi loc, chiar şi suferinţele, dificultăţile şi păcatele noastre – ‘Passio Christi. Passio hominis’ -, din acest moment emană o maiestate solemnă, o domnie paradoxală”. „Cum ne vorbeşte Giulgiul?”, a întrebat Papa. „Ne vorbeşte prin sânge, şi sângele este viaţă! Giulgiul este o icoană pictată cu sânge; sângele unui om care a fost biciuit, încoronat cu spini, răstignit şi rănit în coasta dreaptă. Fiecare urmă de sânge vorbeşte despre iubire şi viaţă. În special acea mare urmă laterală, făcută de sângele şi apa care au curs dintr-o mare rană făcută de o suliţă romană, acel sânge şi acea apă vorbesc despre viaţă. Este ca un izvor care vorbeşte în tăcere, şi îl putem auzi, îl putem asculta, în tăcerea Sâmbetei Sfinte.”
Pe aceeaşi temă este şi videoştirea
