O mărturisire de credinţă care a devenit rugăciune
18.05.2010, Bucureşti (Catholica) - În Patriarhia Română, anul 2010 este dedicat crezului ortodox. Ziarul Lumina a publicat astăzi un interviu pe această temă realizat de părintele consilier patriarhal Ciprian Apetrei, directorul Agenţiei de ştiri BASILICA, difuzat în emisiunea radiofonică „Dialogurile Trinitas”. Interlocutor: părintele conf. univ. dr. Daniel Benga, prodecanul Facultăţii de Teologie „Justinian Patriarhul” din Bucureşti. Cităm câteva fragmente.
– Părinte profesor, anul acesta Biserica noastră Ortodoxă ne pune înainte Crezul Ortodox şi Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române. Toată lumea ştie în mod clar ce este Crezul, deoarece a devenit de la o Mărturisire de Credinţă o veritabilă rugăciune. Când s-a alcătuit Crezul Ortodox?
– Aş vrea de la început să amintesc că în Biserica noastră, în momentul de faţă, Crezul Ortodox este cel niceo-constantinopolitan, alcătuit de Sinodul I de la Niceea în 325 şi cel de la Constantinopol în 381. Aş vrea să amintesc că pe lângă acest Crez, care este Crezul propriu Ortodoxiei, în bisericile apusene încă din primul mileniu când Biserica nu era despărţită, a existat un al doilea Crez tot cu conţinut Ortodox, Crezul Apostolic. Acest Crez s-a născut din vechiul Simbol de Credinţă al Bisericii Romei şi astfel a căpătat o autoritate foarte mare. Astfel că, până în ziua de azi, în Bisericile occidentale, se rosteşte acest Crez la Botez, iar la Sfânta Liturghie se rosteşte cel niceo-constantinopolitan cu adăugirea care a stârnit foarte multe controverse. E vorba de celebrul adaos Filioque, şi anume că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul şi nu numai de la Tatăl cum spunem noi ortodocşii.
– Crezul niceo-constantinopolitan are 12 articole, câte dintre ele au fost alcătuite la primul Sinod Ecumenic şi câte au fost alcătuite la cel de-al doilea?
– La primul Sinod Ecumenic au fost alcătuite primele şapte articole şi o parte din articolul opt. La Constantinopol, după mai mult de 50 de ani, s-au alcătuit următoarele cinci, am putea spune, sau patru, completarea articolului al 8-lea şi apoi următoarele patru de la 9 la 12.
– De ce cei 318 Părinţi participanţi la Sinodul de la Niceea din 325 au hotărât să fie doar şapte articole?
– Istoria este destul de complexă, şi anume în primul rând vreau să menţionez un lucru important, că atât de la Sinodul I Ecumenic, cât şi de la Sinodul al II-lea Ecumenic nu s-au păstrat hotărârile dogmatice, adică actele oficiale sinodale. Nu ni s-au păstrat pe de altă parte protocoalele şedinţelor de discuţii, ceea ce s-a întâmplat de la Sinodul III Ecumenic încolo. Astfel, în ceea ce priveşte primele două sinoade şi chiar istoria Crezului Ortodox, pe care o prăznuim în acest an, ne aflăm într-o situaţie complicată pentru că ne bazăm numai pe mărturii care s-au păstrat în afara actelor oficiale sinodale şi aceste mărturii s-au păstrat în primul rând la istoricii bisericeşti din vremea respectivă.
– Cine nu a semnat a fost excomunicat?
– Da, şi din fericire numai trei persoane nu au vrut să semneze Crezul de la Niceea dintre cei 318 părinţi. Este vorba de Arie şi de încă doi episcopi, unul dacă nu mă înşel era chiar episcopul de Niceea, episcopul locului. De ce nu au vrut să semneze de fapt? Pentru că s-a introdus în Crez un cuvânt care nu era din Scriptură, cuvântul omoousius, deofiinţă. Atunci părinţii au spus că acest cuvânt nu este din Sfânta Scriptură şi, nefiind, noi nu îl putem folosi, dar părinţii sinodali, orice cuvinte au ales din Sfânta Scriptură, nu au putut să le lase numai pe acelea pentru că ele puteau fi interpretate şi într-un sens arian şi atunci singurul concept care a putut să salveze situaţia a fost acest concept din filozofia greacă. Un mare teolog care s-a convertit la Ortodoxie pe patul de moarte, Jaroslav Pelikan, a remarcat, într-o lucrare fundamentală „Istoria tradiţiei creştine”, următorul lucru: „Elenizarea limbajului printr-un termen teologic a dus la dezelenizarea credinţei”, adică s-a putut formula această mare taină, pentru că aici e dilema deoarece Dumnezeu nu e numai Unic şi solitar şi singur cum postulau neoplatonismul şi întreaga filozofie greacă, ci El este Unul şi Trei în acelaşi timp. Abia această formulă filozofică a putut să salveze teologia de la o înţelegere greşită a lui Dumnezeu.
