Cardinalul Newman şi căutarea adevărului (II)
07.09.2010, Roma (Catholica) - În 19 septembrie 2010, în timpul călătoriei sale în Anglia, Papa Benedict al XVI-lea îl va beatifica la Coventry pe Cardinalul John Henry Newman (Londra 1801 – Birmingham 1890), convertit de la anglicanism la catolicism. Pentru a afla mai multe despre viaţa lui şi căutarea lui continuă, în care credinţa şi raţiunea au fost mereu împletite, agenţia Zenit a intervievat-o pe scriitoarea Cristina Siccardi, autoarea cărţii „În oglinda Cardinalului Newman” (Edizioni Fede e cultura, 2010), a cărei publicare este aşteptată în zilele următoare. Vă oferim a doua parte a interviului apărut integral pe situl Ercis.ro.
– Ce au spus prietenii lui anglicani despre faptul că a devenit catolic?
– Newman, deşi dădea o importanţă specială în viaţa sa prieteniei şi legăturilor profesionale, când a văzut şi a înţeles adevărul şi unde se afla el, nu s-a mai preocupat de nimic şi de nimeni şi a părăsit toate şi pe toţi, aşa cum au făcut apostolii. Prietenii lui anglicani au înţeles că au pierdut un mare om: unii l-au regretat, mulţi l-au contestat cu brutalitate, alţii l-au admirat.
Cel mai frumos elogiu, după părerea noastră, care i-a fost dat în timpul vieţii sale, este scrisoarea pe care Edward Pusey a trimis-o unui prieten: „Dumnezeu încă este cu noi şi ne va face să mergem înainte în pofida acestei pierderi. Nu trebuie să ascundem importanţa ei, deoarece este pierderea cea mai mare care ni se putea întâmpla. Cei care l-au dobândit cunosc bine meritele lui… Biserica noastră nu a ştiut să scoată profit din el. A fost ca şi cum o sabie ascuţită dormea în teaca sa pentru că nimeni nu ştia s-o folosească. A fost un om predestinat să fie un mare instrument divin, în măsură să realizeze un amplu proiect apt să restaureze Biserica… A plecat – ca toate marile instrumente ale lui Dumnezeu – inconştient de propria măreţie. A plecat pentru a face un simplu act de datorie, fără a se gândi la el însuşi, abandonându-se complet în mâinile Celui Preaînalt. Aşa sunt oamenii în care Dumnezeu are încredere. S-ar putea spune nu atât că ne-a părăsit, ci că acum s-a transferat într-o altă zonă a viei, unde poate să folosească toate energiile minţii lui extraordinare”.
– A primit multe atacuri din partea Bisericii Anglicane şi a intelectualilor din acea epocă?
– Desigur de la Biserica Anglicană, de la intelectualii protestanţi, dar chiar şi de la Biserica Catolică. De unii era considerat un trădător, de alţii unul în care nu trebuie avut încredere… A avut împotrivă şi Biserica Catolică din Irlanda: era un englez şi a fost scos din funcţia sa de rector al Universităţii din Dublin. John Henry Newman a scris acea capodoperă numită „Apologia pro sua vita”, tocmai pentru a se apăra de atacurile intelectualilor, şi autobiografia sa a fost ocazie de foarte multe convertiri. Amintim că Papa Leon al XIII-lea a redus la tăcere atâtea glasuri potrivnice conferindu-i lui Newman, în anul 1879, bereta de Cardinal.
– Într-o societate în care domneşte relativismul, ce ne spune beatificarea Cardinalului Newman?
– Cardinalul Newman a combătut, sincer şi leal, liberalismul, trasând, cu metodă sistematică şi analitică, unul din profilurile reale ale Europei în fază de corupţie, de abandonare a civilizaţiei creştine, de apostazie ameninţătoare. De pe puntea navei sale a reuşit să identifice trăsăturile secularizatoare şi relativiste din zilele noastre, rod al acelei prezumţii pe care deja păgânii greci, depozitari ai adevăratelor semina verbi, o defineau ca ubris (aroganţa celui care nu se supune zeilor), adică ideea de a opune lucrurile comune, aşa-zise raţionale, din propria epocă, raţionalităţii Tradiţiei.
Acest mare „învăţător al Bisericii”, cum l-a definit Papa Benedict al XVI-lea, acest gentleman din secolul al XIX-lea englez, apoi preot oratorian, devenit Cardinal prin voinţa Papei Leon al XIII-lea, a ajuns la Adevăr la vârsta de patruzeci şi patru de ani, după decenii de studii şi de aprofundări: a stors cu tenacitate propria minte pentru a înţelege, a cerceta, a sonda, în meandrele istoriei, filozofiei, teologiei, şi a descoperi, în sfârşit, perla preţioasă… Astfel încât „am văzut chipul meu în acea oglindă: era chipul unui monofizit”, chipul unui eretic anglican, şi „l-am descoperit aproape cu teroare”.
„Ex umbris et imaginibus in veritatem” („Din umbre şi din imagini la adevăr”) este epitaful de la mormântul Fericitului Newman, a cărui viaţă este dovada cea mai evidentă şi concretă că raţiunea se poate uni cu credinţa pentru a ajunge la Biserica lui Isus Cristos, singura poartă adevărată a mântuirii veşnice. A crede în adevăr înseamnă a fi liberi: „Dacă rămâneţi fideli cuvântului meu, veţi fi cu adevărat discipolii mei; veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi”, dar nu este ceea ce se întâmplă astăzi. John Henry Newman este modelul pe care Biserica, sub pontificatul Papei Benedict al XVI-lea, îl propune creştinilor şi catolicilor ca să îl urmeze. Este răspunsul foarte clar al Papei Benedict al XVI-lea dat lumii relativiste.
