Cea mai veche sărbătoare în cinstea Crucii lui Hristos
14.09.2010, Bucureşti (Catholica) - Înălţarea Sfintei Cruci este cea mai veche sărbătoare a Bisericii în cinstea Crucii pe care S-a răstignit Mântuitorul lumii. Odată cu descoperirea ei de către Sfânta Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare, şi cu înălţarea ei în văzul credincioşilor de către episcopul Zaharia al Ierusalimului, cinstirea Sfintei Cruci a fost încadrată în cultul Bisericii. Despre originea şi amploarea pe care a dobândit-o în timp, precum şi despre semnificaţiile ei duhovniceşti, Ziarul Lumina a publicat un material în care părintele Adrian Gabor, profesor la Catedra de teologie istorică a Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti, răspunde la o serie de întrebări. Redăm prima parte a materialului.
– Părinte profesor, ce semnificaţii avea Sfânta Cruce pentru creştinii primelor secole şi cum era cinstită până în momentul descoperirii ei de către Sfânta Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare?
– Odată cu Jertfa Mântuitorului pe Cruce şi cu Învierea Sa, instrumentul de execuţie şi batjocură devine un simbol al creştinismului, un Altar de jertfă. Crucea a devenit semnul lui Isus Hristos şi al solidarităţii noastre cu El şi între noi, cei care o cinstim. Date interesante despre cinstirea Sfintei Cruci se găsesc mai ales în operele apologeţilor Tertulian, Minucius Felix şi chiar Origen, care vorbesc despre încrederea, cinstea şi respectul pe care creştinii din primele secole le acordau Sfintei Cruci, încă din momentul Înălţării la cer a Mântuitorului Isus Hristos. Pe la sfârşitul secolului al II-lea, Tertulian îi numeşte pe creştini „cinstitorii crucii” sau „crucis religiosi”.
Un mod de a exprima preţuirea faţă de Sfânta Cruce era deasa întrebuinţare a semnului ei în diferite împrejurări din viaţa creştinilor – la deşteptarea din somn, la masă, la muncă -, precum şi purtarea acesteia de către creştini pentru ferirea de primejdii. Despre cinstirea timpurie a Sfintei Cruci ne vorbesc şi reprezentările de pe pereţii catacombelor. Cea mai veche reprezentare pe un zid datează din anul 79, când oraşul Herculanum a fost acoperit de lava vulcanului Vezuviu. Reprezentări ale Sfintei Cruci se mai găsesc şi pe zidul unui altar din Palmira, care datează din anul 134 d.Hr., sau pe epitafele catacombelor de la Roma şi din alte zone. Toate atestă existenţa unui cult deosebit acordat Sfintei Cruci, chiar înaintea descoperirii ei de către Sfânta Elena.
– Descrieţi, vă rog, în câteva cuvinte contextul istoric şi politic al aflării Sfintei Cruci.
– Descoperirea Sfintei Cruci în secolul al IV-lea, deci la câteva sute de ani după ce Hristos a fost răstignit, este legată, în primul rând, de minunea arătării pe cer a semnului Sfintei Cruci în ajunul bătăliei din octombrie 312, dintre Constantin cel Mare şi Maxenţiu, de la Pons Milvius, în apropierea Romei. După ce a obţinut victorii succesive, punând semnul Sfintei Cruci pe steagurile, coifurile şi scuturile oştenilor săi, Împăratul Constantin cel Mare s-a hotărât, împreună cu mama sa, Elena, să caute lemnul Sfintei Cruci. „Aceluia ce biruise moartea nu I se potrivea să-şi lase mărturia izbânzii să zacă undeva sub povara uitării, iar Constantin nu putea răbda să vadă pomenitul loc (Golgota şi Sfântul Mormânt) ajuns pradă uitării şi a ignoranţei”, mărturiseşte Eusebiu de Cezareea, cronicarul marelui împărat. Astfel, Sfânta Elena a mers în pelerinaj la Ierusalim, iar în anul 326, primul împărat creştin a poruncit dărâmarea templului lui Venus şi a statuii lui Jupiter, înălţate de împăratul Hadrian deasupra Sfântului Mormânt. După ce s-au efectuat lucrările de excavaţie, Sfânta Elena a descoperit locul unde se afla sfânta relicvă. În acest sens, este importantă informaţia istoricului bizantin Teodoret de Cyr, care spune: „După ce a ieşit la iveală mormântul Domnului, au apărut trei cruci, acoperite de pământ, lângă acesta”.
– Cum a fost deosebită crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul de celelalte două cruci, ale tâlharilor?
– Tradiţia spune că Sfânta Cruce a Mântuitorului a fost recunoscută când, la sugestia patriarhului Macarie al Ierusalimului şi de ea a fost atinsă o femeie moartă, care s-a tămăduit în chip minunat, pe când celelalte două cruci nu au arătat nici o minune. Părţi din Lemnul Sfânt au fost trimise la Constantinopol şi Roma, iar o altă parte, aşezată într-o raclă de argint şi încredinţată patriarhului Ierusalimului. Alături de Sfânta Cruce, au mai fost descoperite inscripţia INRI (Isus Hristos Regele Iudeilor), cele patru cuie şi instrumentele Pătimirilor. Pe locul acestor minunate descoperiri, Constantin cel Mare a ridicat, între anii 326 şi 335, un complex cultic din care făcea parte Rotonda Sfântului Mormânt şi Biserica Învierii.
