Modelul de viaţă american este în criză şi confuzie (II)
06.10.2010, Bucureşti (Catholica) - În ediţia de luni a Ziarului Lumina a apărut un interviu realizat de Larisa şi Constantin Iftime cu Victoria Thorn, de profesie psiholog, care lucrează ca îndrumător spiritual, consilier pe probleme de familie şi pierderi prenatale. Este de asemenea director executiv al Biroului Naţional de Reconciliere şi Împăcare pe probleme post-avort din Milwaukee (SUA). A conferenţiat pe teme privind problemele familiei în multe ţări, inclusiv în România (în 2008, la Bucureşti, Călăraşi şi Oradea). Redăm alte fragmente din interviu.
– Ca îndrumător spiritual, ce puteţi spune despre problemele spirituale cu care vin oamenii la dumneavoastră?
– Sunt multe probleme. Dar, sigur, nu în orice familie. Unele familii au o viaţă sănătoasă şi o viaţă de credinţă împreună. Însă, în general, se simte faptul că nu i-am avut pe părinţii sau pe bunicii noştri care să ne înveţe credinţa. Oamenii spun că poţi deprinde credinţa. Dar credinţa se şi învaţă. Dacă am stat cu bunica din copilărie, ea m-a luat la biserică, mi-a spus poveşti despre sfinţi, mi-a povestit despre Isus, eu efectiv absorb credinţa prin ea. Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, bărbaţii suferă o criză a credinţei, cel puţin unii dintre ei. Deoarece ei nu ştiu cine trebuie să fie ei ca bărbaţi. Dacă nu ştii cine trebuie să fii ca bărbat, e dificil să ai o relaţie cu Dumnezeu. Unii dintre ei provin din familii destrămate. Avem nevoie de relaţia cu tatăl nostru biologic ca să ne putem dezvolta o relaţie sănătoasă cu Dumnezeu. Aceasta se reflectă spre noi şi spre Tată Nostru cel Iubitor.
În al treilea rând, apar deja probleme ca urmare a folosirii tehnologiilor reproductive. Dacă sunt conceput dintr-o bancă de spermă, cine sunt? Nu-mi pot găsi tatăl. Pot să intru pe internet, găsesc că tatăl meu a fost numărul 422, ca donator, de exemplu, pot să găsesc acolo că mai am fraţi şi surori vitregi, dar cine sunt eu? Cine este tatăl meu?… Dacă părinţii consideră că am fost „o greşeală” pentru ei, iarăşi, apare o întrebare existenţială, pe care trebuie s-o rezolv. Dacă sunt conceput în eprubetă, iar părinţii mei au plătit bani pentru asta, iarăşi, cine sunt? Când eu lucrez cu tinerii, uneori avem zile de reculegere şi îi rog să-mi deseneze inimile lor. Mă refer aici la Iezechiel, 36:28: „Vă voi da inimă nouă şi duh nou vă voi da”. De fiecare dată când fac acest lucru, ei desenează inimi rupte, uneori bandajate. Asta îmi spune cât sunt de afectaţi în toată fiinţa lor. Cum găsim credinţa adevărată? E nevoie de muncă aici. Dacă nu-mi cunosc credinţa, cum trăiesc cu ea? Dacă nu-mi fac propria credinţă, dacă nu mi-o asum, cum cresc, cum mă dezvolt?
Sunt oameni care îl caută pe Dumnezeu şi această perioadă de căutare spirituală este cu adevărat minunată în SUA. Sunt multe grupuri şi organizaţii care-i ajută pe oameni să se apropie de Dumnezeu în mod sănătos. Avem zile de reflecţie pentru bărbaţi, când bărbaţii vin împreună cu fiii şi cu taţii lor să se roage. Avem zile similare pentru femei. Asta ca să-i aducem împreună, să le instruim, nu numai mintea, ci şi inima. Ei au această posibilitate şi, repet, există această posibilitate astăzi, în Statele Unite. E o foame pentru aceasta, şi se observă, în special, la tineri.
– În SUA, au existat rupturi între generaţiile de copii şi părinţi în anii ’60 mai ales. Ce lucruri determină acum stricarea relaţiei dintre generaţii?
– Una dintre provocările sistemului nostru de familie este faptul că părinţii pot fi atât de ocupaţi, încât pot renunţa la responsabilităţile lor parentale, nu în termeni de educare a copiilor lor, ci în termeni de iubire a propriilor copii. Îşi iubesc copiii, dar numai de la depărtare. Ştim că bebeluşii au nevoie de cineva care să îi ţină în braţe, să îi mângâie, să îi liniştească atunci când plâng. În America, în special, din cauza politicilor proaste de concediu maternal, repet, politici îngrozitoare, mamele trebuie să plece la muncă la trei luni după ce au născut. Închipuiţi-vă că, dacă mamele nu sunt toată ziua cu copilul, vine o vreme când parcă nici nu îl mai recunosc. Şi chiar la scurt timp după ce a născut, mama este nevoită să rupă aceste relaţii fundamentale, nu are posibilitatea să fie cu copiii, să le vorbească, să le povestească diferite lucruri.
Să ştiţi că cele mai importante conversaţii se petrec în mod accidental. Şi, dacă mama e lângă copil, el poate întreba oricând, poate pune orice întrebare. Dar dacă mama vine acasă seara târziu, când trebuie să mănânce, apoi copilul merge la culcare, nu mai are timp de discuţii. Şi iar se pune problema timpului, care este foarte importantă în sistemul de ataşare şi întărire a legăturilor de familie. În alte ţări, există chiar trei ani de concediu maternal, unele ţări europene au aceste concedii maternale generoase. Noi, nu. Dacă eu, ca mamă, stau lângă copil timp de doi sau trei ani, acest copil se va adapta mai uşor în societate când va deveni adult. Pentru mame, în special, este foarte greu, deoarece trebuie să meargă la muncă atunci când ar trebui să stea acasă, să alăpteze, să se ataşeze de copil. Sunt multe lucruri care trebuie schimbate aici.
Există psihologi americani care susţin o reformă a concediului maternal sau paternal, ceea ce ar permite părinţilor şi copilului să se ataşeze unul de altul. Multe din cele care trebuie schimbate se află chiar în miezul lucrurilor. Noi, ca societate, nu respectăm naşterea. Pentru societatea americană, naşterea este ca un eveniment patologic, de care te grăbeşti să scapi, îţi dau câteva medicamente, apoi mergi acasă, şi încep să te sune de la serviciu. Toţi te întreabă când te întorci la muncă. Or aceasta nu îţi dă posibilitatea să te ataşezi pur şi simplu de copil. Şi asta le poate cauza copiilor suferinţă. Noi încă nu ştim care sunt cauzele acestei tulburări cu deficit de atenţie, despre care se vorbeşte atât de mult astăzi. Dar ştim că, dacă copilul este stresat de la o vârstă foarte mică, acest lucru poate fi un factor asociat tulburării cu deficit de atenţie. Ştim că, dacă un copil petrece foarte mult timp într-o unitate neonatală de îngrijire intensivă, va avea tulburări cu deficit de atenţie. Aceasta are legătură cu faptul că bebeluşul a fost stresat în tot acest timp şi conexiunile creierului s-au făcut altfel. Dacă conexiunile nu s-au făcut cum trebuie în creierul meu, voi avea o problemă psihologică, voi manifesta dificultăţi din punct de vedere psihologic. E important ca părinţii să fie lângă copii în primii ani de viaţă, căci asta înseamnă să ajuţi familia să stea împreună şi să le permiţi părinţilor timpul necesar să îşi crească copiii, în special.
