Interviu cu Cardinalul Zenon Grocholewski (I)
10.11.2010, Iaşi (Catholica) - 
Cardinalul polonez Zenon Grocholewski, prefect al Congregaţiei pentru Educaţia Catolică din Vatican, a primit vineri, 5 noiembrie 2010, din partea Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, titlul de Doctor Honoris Causa. Fiind însoţit de PS Petru Gherghel, dimineaţa i-a întâlnit pe studenţii şi pe profesorii de la Seminarul din Iaşi, iar seara a celebrat Liturghia în Catedrala din Iaşi. Sâmbătă, 6 noiembrie, după ce a celebrat Liturghia la Seminarul din Iaşi, a vizitat Seminarul Franciscan din Roman şi câteva mănăstiri din nordul Moldovei. Duminică, 7 noiembrie, a celebrat Liturghia la Soloneţu Nou, având un mesaj special pentru comunitatea polonă, şi a vizitat sanctuarul din Cacica.
Pentru înţelege mai bine activitatea Congregaţiei pentru Educaţia Catolică, precum şi problemele legate de educaţie, Cardinalul Grocholewski a fost rugat să răspundă la câteva întrebări pentru Ercis.ro. Interviul a fost tradus din limba italiană de Ovidiu Bişog. Născut acum 71 de ani în Polonia, în Arhidieceza de Poznan, Cardinalul activează în Curia Romană din timpul Papei Paul al VI-lea. După ce a studiat la Roma, Grocholewski, ca preot, a început să lucreze în Signatura Apostolică, devenind secretar în anul 1982 şi prefect în octombrie 1998. În anul următor a fost chemat la conducerea Congregaţiei pentru Educaţia Catolică, în anul 2001 fiind creat Cardinal. Vă oferim astăzi o primă parte din acest interviu.
– Eminenţă, aţi devenit preot la 27 mai 1963. Cu câteva luni în urmă s-a încheiat Anul Sfintei Preoţii. Ce aţi putea să ne spuneţi despre vocaţia dumneavoastră? Cum a început? Ce v-a ajutat în descifrarea chemării de a fi preot?
– Vocaţia mea a luat naştere ca multe altele. Am fost atras de doi misionari care veniseră în parohia mea pentru a ţine exerciţii spirituale. Eram mic, dar în inima mea s-a născut primul gând: „Aş vrea să fiu ca ei”. Ca ei, care erau buni cu noi, vorbeau bine, ne învăţau. Mi se părea un ideal: ei îl slujesc pe Dumnezeu, cel atât de frumos, şi aş vrea şi eu să îl slujesc. Nu am făcut nimic în această privinţă până când, într-o zi, când terminam gimnaziul, parohul m-a întrebat: „Nu ai vrea să mergi la seminar?” Întrebarea m-a pus pe gânduri. Am mers apoi la paroh şi am întrebat: Ce este cu seminarul? Cum se face admiterea? Astfel am mers la Seminarul mic, care era ca un liceu şi unde se intra de la 15 ani. Erau vremuri dure. Era prin anul 1954, în plin comunism. Cei din familie şi-au dat seama că a merge la seminar presupune dificultăţi pentru toată familia. În ciuda comunismului atât de dur, vocaţiile erau numeroase. Am fost mulţi candidaţi. Trebuia să trecem un examen. Veneam câte 10-20 de băieţi în fiecare zi, iar profesorii ne observau, ne puneau întrebări, ne dădeau exerciţii şi au ales doar pe cei mai buni dintre noi, în total 88. Seminarul mic, pentru mine, a fost o experienţă foarte frumoasă, am găsit preoţi cu inimi mari, exemple care răspândeau iubire, bucurie în inimile noastre.
Însă trebuie să spun cu sinceritate că după acest Seminar mic încă nu eram pe deplin hotărât. Am intrat în primul an de Seminar major cu intenţia acesta: „Anul acesta trebuie să mă decid: fie voi fi preot, fără compromisuri, ori îmi caut o altă meserie”. Îmi aduc aminte că în primul an eram cel care discuta cel mai mult cu profesorii; mai ales la filozofie, puneam multe întrebări, mă rugam mult, voiam să primesc lumina Domnului ca să ştiu în care direcţie să merg. Îmi amintesc, de asemenea, că m-am întâlnit cu un prieten din clasele primare; el era acum la şcoala de poliţie. Evident, nu puteam vorbi atât de liber, de aceea m-a luat cu motocicleta şi am mers într-o pădure ca să putem sta de vorbă. Acolo mi-a povestit ce anume li se spunea la şcoala de poliţie: că religia, Biserica, în maxim 10-15 ani în Polonia… totul se va sfârşi. A precizat: „Tu ai ales calea foarte periculoasă, pentru că Biserica va fi distrusă”. Dar aceasta nu mi-a slăbit voinţa, din contră, mi-a întărit-o. Dacă Biserica urmează să fie distrusă, noi trebuie să o apărăm. Dumnezeu este valoarea cea mai mare pentru noi şi noi trebuie să apărăm Biserica. Aşadar, acest fapt mi-a întărit vocaţia. Acum calea mea era clară, fermă şi nu mă înspăimântam.
– Dacă priviţi în urmă, la aceşti aproape 40 de ani de preoţie, ce v-a fascinat cel mai mult în preoţie? Ce v-a impresionat?
– Un lucru pe care îl experimentez într-un mod deosebit este că în fiecare persoană umană există nevoia de Dumnezeu. În primii trei ani ai vieţii sacerdotale am lucrat într-o parohie deloc uşoară. Eram într-un mare oraş, Poznan, iar la periferie erau aceste zone ceva mai dificile. M-am apucat de treabă cu mult curaj. Am primit la birou multe persoane. Învăţam copii cu vârstele cuprinse între 14 şi 18 ani; faţă de grupul pe care l-am găsit la început, după trei luni numărul lor s-a dublat. Mă pregăteam pentru lecţii, pentru a răspunde la exigenţele lor şi admiram cu ce sacrificii veneau: trebuiau să meargă la şcoală la ora 12 şi veneau la lecţiile de religie la ora 8 dimineaţa. Era un grup care locuiau destul de departe, trebuiau să treacă printr-o pădure. Iarna era periculos. Le spuneam că iarna nu era nevoie să vină la lecţiile pe care le făceam seara, dar ei au continuat să vină. Vedeam acest mare interes al copiilor pentru Dumnezeu şi aceasta îmi dădea un mare curaj.
Apoi am ascultat multe spovezi. Într-o zi, spovedisem de patru-cinci ore. Seara, la ora 22, abia terminasem, toţi plecaseră, a venit o persoană. Eram obosit… Persoana mi-a spus că nu se mai spovedise de 30 de ani, de la căsătorie. Soţia lui nu era credincioasă… A subliniat: „În timpul nopţii, mă trezesc şi mă rog. Pentru mine cea mai mare dorinţă este să pot primi într-o zi din nou Sfânta Împărtăşanie”. Când i-am spus că va putea primi Împărtăşania, pentru că îl spovedisem, a început să plângă ca un copil. Pentru mine, aceasta este o mare bucurie. Ce l-a făcut pe acest om să vină să se spovedească şi să se întoarcă la Dumnezeu? Nevoia de Dumnezeu. S-a retrezit această nevoie de Dumnezeu. Un alt fapt. În parohia mea era o casă pe care toţi o numeau „Caldarosa”. „Caldarosa” erau numiţi comuniştii din perioada dinaintea războiului. Nimeni nu mergea la Liturghie, copiii nu veneau la cateheze, nici un preot nu mergea acolo. Mi-am făcut curaj şi mi-am spus: „Ei bine, dacă mă alungă, mă alungă… merg să slujesc Domnului”. Am bătut la uşă, imediat a ieşit un domn înspăimântat, care spunea: „Dar noi nu… noi nu… n-n-nu”. I-am spus: „Domnule, putem vorbi, doar puţin?” Am intrat. În încăpere erau copii, puţină dezordine, mi-au pregătit un scaun şi eu nu am rostit nici un cuvânt. Domnul acela a început să se învârtă prin cameră, s-a înroşit la faţă şi mi-a spus: „Părinte, toţi spun că suntem aşa, fără Dumnezeu, că suntem anticlericali, dar să ştiţi că nu este deloc adevărat, pentru că eu când merg în oraş, intru uneori în biserică, i-am învăţat pe copiii mei să facă semnul crucii…” Şi a continuat să vorbească tot timpul. Eu nu am scos nici un cuvânt.
Când a terminat, am spus doar atât: „Domnule, sunt mulţumit că am venit la dvs., văd bunăvoinţa dvs. Am doar o rugăminte: să le permiteţi copiilor dvs. să vină la cateheză. După şcoală, toţii copiii vin la cateheză, iar copiii dvs. merg acasă. Daţi-le voie să vină la cateheză”. A răspuns: „Părinte, de acord”. După această întâlnire, toţi copiii săi au început să frecventeze orele de cateheză. După doi ani am mers în casa aceea, acum totul era în ordine, copiii frecventau orele de cateheză, părinţii au donat ceva pentru construirea noului confesional, erau pregătiţi pentru întâlnirea cu preotul, cu cruce, lumânări, îmbrăcaţi curat. Deci eu n-am făcut nimic, nu a trebuit să argumentez, să conving. Pur şi simplu am mers acolo şi am redeşteptat această nevoie de Dumnezeu care este în persoana umană. Aş putea să povestesc multe asemenea fapte şi aceasta îmi dă un mare curaj în viaţa preoţească. Cel mai mare aliat în apostolatul nostru este nevoia de Dumnezeu care există în fiecare persoană umană.
