Georges Minois: Originile răului. O istorie a păcatului strămoşesc
22.11.2010, Iaşi (Catholica) - Editura Sapientia a Institutului Teologic Romano-Catolic din Iaşi anunţă apariţia cărţii „Originile răului. O istorie a păcatului strămoşesc”, scrisă de Georges Minois. Cartea apare în formatul 17×24, are 392 de pagini şi poate fi procurată de la orice librărie catolică din ţară la preţul de 25 lei. Redăm prezentarea cărţii, apărută pe ITRC.ro.
Dintotdeauna, omul şi-a pus întrebări cu privire la originile şi scopul răului, întrebări precum: Ce este răul? De unde vine? De ce există răul? Încă de la început, el a pus nefericirea pe seama existenţei răului. „În cadrul istoriei, oamenii au încercat să răspundă acestor întrebări, oscilând între două explicaţii: fie este victima unor forţe şi mize care îl depăşesc – hazard, destin zei răi – fie este responsabil pentru asta, în virtutea unei greşeli ce a antrenat căderea sa definitivă”. Cu aceste explicaţii începe cartea „Originile răului”, scrisă de Georges Minois şi tradusă în limba română de prof. Daniela Floareş. În acest studiu autorul face o incursiune istorică în diferitele concepţii despre problema răului.
Cartea este împărţită în nouă capitole, care reprezintă etape în concepţia omenirii, marcată de mari gânditori sau curente de gândire, cu privire la rău, şi implicit la păcatul strămoşesc. Capitol I, „Cine este vinovatul? Mituri şi scrieri apocrife cu privire la problema răului”, este un rezumat al miturilor şi scrierilor cu privire la problema răului, aparţinând antichităţii de dinainte de Cristos. Printre acestea se enumeră epopeea lui Ghilgameş, poemul babilonian al creaţiei, mitul lui Zagreus, mitul lui Prometeu, mitul Pandorei, dar şi Geneza din Biblie, care are unele puncte comune cu legendele antice referitoare la creaţie şi la căderea în păcat, precum şi unele interpretări gnostice cu privire la aceasta. În capitolul al II-lea, „Procesul lui Adam. De la Paul la Augustin”, se realizează o comparaţie şi o antiteză între Adam, „cel prin care păcatul a intrat în lume”, şi Cristos „cel prin care a venit mântuirea”, pornind de la Sfântul Paul, trecând prin epoca patristică, până la Sfântul Augustin.
În capitolul al III-lea, „Teologie şi societate. Teoria şi practica păcatului strămoşesc în Evul Mediu”, autorul analizează consecinţele sociale şi antropologice fundamentale ale doctrinei păcatului strămoşesc, dar la nivel filozofic, tratate în timpul Evului Mediu, mai ales de scolastici. Capitolul al IV-lea, „Căderea din rai, măr de discordie teologică. Secolele XVI-XVII”, prezintă mitul căderii originare în timpul Renaşterii şi Umanismului, perioadă în care se trece dincolo de modelul teologic, mitul invadând arta, literatura, filozofia, morala, ştiinţa şi politica. Tot în acest capitol sunt descrise etapele prin care trece mitul păcatului strămoşesc până a deveni dogmă în cadrul Conciliului de la Trento. În capitolul al V-lea, este prezentat „Păcatul strămoşesc ca fundament al culturii clasice”. Din cauza păcatului strămoşesc, după părerea teologilor, filozofilor, moraliştilor din perioada premergătoare Iluminismului, omenirea nu poate progresa. Această idee este dezvoltată în operele unor filozofi ca Boehme, Malebranche, Leibniz. Un rol important, după părerea autorului, asupra evoluţiei conceptului de păcat originar în această perioadă l-au avut marile descoperiri geografice, când europenii creştini şi-au dat seama că nu sunt unicii locuitori ai Pământului.
În capitolul al VI-lea, „Adam în Secolul Luminilor. Un păcat contestat şi reinterpretat”, autorul descrie reinterpretarea ideea de păcat strămoşesc în Secolul Luminilor, păcatul nemaifiind considerat o cauză a răului, oamenii fiind „eliberaţi” de povara cumplită a păcatului strămoşesc, prin filozofii timpului (Voltaire, Diderot, Mandeville etc.), fiind inversată ordinea normală a lucrurilor, răul începând să fie considerat un bine. Capitolul al VII-lea, „Adam, Darwin şi Hegel. Păcatul strămoşesc în confruntarea cu ştiinţa şi cu filozofia”, prezintă întâlnirea, intersectarea conceptului de păcat strămoşesc cu ştiinţa şi filozofia secolului al XIX-lea pe fundalul ipotezelor lui Darwin cu privire la apariţia omului, precum şi a curentelor filozofice dominante în epocă (filozofiile lui Hegel, Schopenhauer, Kierkegaard, Nietzsche). Problema „confruntării” dintre Adam şi ştiinţele umane este analizată în capitolul al VIII-lea, „Avatarurile păcatului strămoşesc. Adam în confruntarea cu ştiinţele umane. Secolul al XX-lea”. Perioada pe care o prezintă autorul în acest capitol este cea a secolului al XX-lea, când pe firmamentul ştiinţific apar noi domenii, cum ar fi psihanaliza, fiind prezentată ideea de păcat strămoşesc aşa cum a fost ea înţeleasă de Freud, Jung, Ricoeur, Teilhard de Chardin şi alţi reprezentanţi ai ştiinţei secolului al XX-lea.
Capitolul al IX-lea, „De la Adam cel biblic la Adam cel eugenic. Secolul al XX-lea” analizează ideea de păcat strămoşesc pornind de la magisteriul papal actual (Papii Pius al XII-lea, Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea), care vine astfel ca răspuns la diversele întrebări ale credincioşilor. Nu sunt trecute cu vederea nici problemele etice ale secolului trecut (bioetica, eugenia, eutanasia etc.) şi implicaţiile doctrinei păcatului strămoşesc asupra acestora. Prin tematica propusă, cartea „Originile răului. O istorie a păcatului strămoşesc” vine să răspundă la întrebarea „De unde vine răul?” Şi chiar dacă nu oferă un răspuns aşteptat de majoritatea oamenilor, descrie o evoluţie a doctrinei despre păcatul strămoşesc aşa cum a fost perceput din antichitate până în secolul al XX-lea. Lucrarea lui Georges Minois nu se adresează unui public mărginit de cititori – teologi, filozofi, istorici -, ci tuturor acelora care vor să afle mai multe despre păcatul strămoşesc şi răul pe care acesta l-a generat.
