Papa ne stimulează pe drumul comuniunii (I)
19.01.2011, Roma (Catholica) - „Uniţi în învăţătura apostolilor, în comuniune, la frângerea pâinii şi în rugăciune” (Fap 2,42) este tema anualei Săptămâni de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor (18-25 ianuarie). Despre angajarea Bisericii Catolice pentru unitatea celor botezaţi L’Osservatore Romano a discutat cu Episcopul Brian Farrell, secretar al Consiliului pentru Promovarea Unităţii Creştinilor. Interviul a apărut astăzi pe InfoSapientia.ro, de unde îl preluăm, astăzi prima parte.
– Consiliul Pontifical a celebrat recent cincizeci de ani de la întemeiere. Se menţine în Biserica Catolică spiritul care a însufleţit naşterea sa sub Papa Ioan al XXIII-lea?
– La 17 noiembrie a fost aniversată cu un act public solemn împlinirea a 50 de ani de la crearea secretariatului pentru promovarea unităţii creştinilor, pe care Papa Ioan al XXIII-lea l-a voit puternic şi l-a instituit împreună cu celelalte comisii responsabile de pregătirea Conciliului Vatican II. Convins că toată lucrarea Conciliului trebuia să fie impregnată de dorinţa restabilirii unităţii, el a dorit, ca semn clar al acestei dorinţe, prezenţa unor observatori din alte Biserici şi Comunităţi ecleziale la Conciliu. Mi se pare aproape un miracol al Providenţei faptul că cei peste două mii de Episcopi veniţi la Roma pentru a începe Conciliul în anul 1962, dintre care mulţi formaţi la o teologie a „excluderii”, conform căreia ortodocşii şi protestanţii – schismatici şi eretici, în terminologia folosită pe atunci – erau pur şi simplu în afară Bisericii, după trei ani au produs decretul Unitatis redintegratio, care recunoaşte o reală chiar dacă incompletă comuniune eclezială între toţi cei botezaţi şi între Bisericile şi Comunităţile lor ecleziale. Această perspectivă reînnoită, în armonie perfectă cu ecleziologia antică a Părinţilor, a avut consecinţe enorme pentru noul mod al catolicilor de a se raporta la ceilalţi creştini şi la comunităţile lor şi pentru adeziunea irevocabilă a Bisericii Catolice la mişcarea ecumenică. Papa Ioan al XXIII-lea a vorbit despre un „salt înainte”, o vedere a tradiţiei din totdeauna într-o nouă vizuală, deschizând astfel drumuri noi pentru Biserică spre acea unitate vizibilă care îi este proprie. Desigur, în afară de harul Duhului Sfânt, această transformare este datorată în mare parte muncii intense a primului preşedinte al Secretariatului pentru promovarea unităţii, Cardinalul Agostino Bea, şi a colaboratorilor săi.
– Cât a rămas din munca din primii ani ai Consiliului Pontifical?
– A rămas totul, cât priveşte învăţătura Conciliului despre principiile care guvernează căutarea unităţii. Cei cincizeci de ani care au trecut de atunci dau mărturie cât a fost de rodnică acea învăţătură în viaţa concretă a Bisericii şi pentru lumea creştină în totalitatea sa. În actul aniversar menţionat mai sus, în afară de mesajul important al Papei Benedict al XVI-lea adus de secretarul de stat, Cardinalul Bertone, trei mari figuri din lumea ecumenică – Cardinalul Walter Kasper, preşedinte emerit al Consiliului nostru Pontifical, Arhiepiscopul Rowan Williams de Canterbury, şi Mitropolitul Ioannes de Pergam, mare teolog din Patriarhia ecumenică – au subliniat cât este de fundamental şi urgent pentru dezvoltarea istorică actuală ca toţi creştinii să poată vorbi şi lucra împreună, nu numai în apărarea libertăţii, şi a libertăţii religioase în primul rând, ci pentru a înfrunta cu oarecare speranţă de succes enormele provocări care se prezintă omenirii.
– Însă unii se declară astăzi dezamăgiţi de rezultatele unui aşa efort.
– Cine crede aşa nu priveşte realitatea. Papa Ioan Paul al II-lea, în enciclica sa magnifică Ut unum sint, a scris că probabil rodul cel mai preţios al ecumenismului este „fraternitatea redescoperită” între creştini. Tinerele generaţii înţeleg cu greu cât de mult s-au schimbat în bine lucrurile. În trecut creştinii despărţiţi se evitau, nu-şi vorbeau; Bisericile erau într-o atitudine de conflict reciproc şi rivalitate, adesea de acord cu acţiuni într-adevăr scandaloase, care ameninţau însăşi misiunea evanghelizatoare. Există încă, ici şi colo, semne de acest tip, dar este tot mai consolidat faptul că acest mod de a acţiona nu este acceptabil: nu este al lui Dumnezeu. Dacă ne gândim „la dialogul adevărului”, adică la căutarea depăşirii elementelor teologice de divergenţă, şi aici s-a obţinut foarte mult, inclusiv rezolvarea unor vechi controverse cristologice, şi a fost depăşit în mod substanţial chiar aspectul cel mai profund al diferenţei dintre catolici şi reformaţi cu privire la justificare, adică asupra modului cum lucrează în noi mântuirea. Totuşi, trebuie ţinut cont de faptul că în problemele doctrinale va fi mereu necesar să se acţioneze cu atenţie şi lent, pentru că trebuie să fim siguri că înaintăm în fidelitate faţă de depozitul credinţei, că ajungem la un acord pe baza Tradiţiei adevărate.
