Viaţa consacrată este o perlă de o valoare enormă
02.02.2011, Roma (Catholica) - La 4 ianuarie a fost numit prefect al Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică, Arhiepiscopul brazilian Juao Braz de Aviz. Încă de când era seminarist a descoperit şi îmbrăţişat carisma Mişcării Focolare. Mărturiseşte în mod candid că nu are multă experienţă în domeniul vieţii consacrate, însă are idei foarte clare despre modul în care să o reînnoiască. Crede că trebuie redescoperită dimensiunea trinitară la toate nivelele, ca model de comuniune şi de deschidere spre alţii, pentru a împiedica să devină viaţa comună o pocăinţă şi nu o ocazie pentru a trăi iubirea evanghelică. Prelatul a stat de vorbă cu Nicola Gori pentru L’Osservatore Romano, interviul apărând tradus pe Ercis.ro, de unde preluăm câteva fragmente.
– În ultimii ani, îndeosebi după Conciliul Vatican II, unii au subliniat criza vieţii consacrate. De ce tip de criză este vorba?
– Conciliul Vatican II a cerut ordinelor şi congregaţiilor călugăreşti o „actualizare” care a presupus o revizuire a regulilor şi a constituţiilor, în faţa noilor circumstanţe culturale şi istorice din secolul trecut. Întoarcerea la izvoare, adică la inima carismei dată Bisericii de către întemeietor, şi atenţia faţă de noile circumstanţe, care comportau diferite sensibilităţi, a oferit multor familii călugăreşti oportunitatea de a se reînnoi şi de a dobândi vigoare ulterioară, cu roade îmbelşugate. Astăzi multe ordine şi congregaţii asistă la o diminuare a vocaţiilor, la îmbătrânirea membrilor lor şi în multe cazuri la o diversitate de orientare în cadrul propriei familii călugăreşti. Pe de altă parte, influenţa individualismului şi a relativismului din timpul nostru a ajuns, cel puţin în parte, şi în unele locuri ale vieţii consacrate, diminuându-i vigoarea.
Cred că este necesar mai ales să se pătrundă mai în profunzime misterul lui Dumnezeu, pentru a putea reînnoi raporturile. În acest sens, lipsa teologică şi mistică a unei experienţe a Preasfintei Treimi ca izvor al comuniunii, a dus la afirmaţii negative despre viaţa comunitară. De exemplu, este cazul consacraţilor care spun: „Pocăinţa mea maximă este viaţa comună”. Descoperirea prin experienţa că Dumnezeu este iubire şi că noi suntem chemaţi după chipul lui, va putea să-i ducă şi pe consacraţi şi comunităţile să afirme: „Celălalt, cealaltă, pentru mine este o oportunitate constantă de a avea experienţa lui Dumnezeu, de a experimenta iubirea”.
– Credeţi că scăderea numărului de vocaţii este expresia unui moment trecător, chiar dacă dificil, sau este un semnal serios de alarmă pentru viitor?
– Nu numai călugării şi călugăriţele experimentează diminuarea vocaţiilor. E vorba de un fenomen mai amplu şi care nu se manifestă în mod identic în diferitele părţi ale lumii. Europa simte în manieră deosebită această problemă. Treptat de fidelitatea celor botezaţi faţă de vocaţia lor de discipoli va creşte şi, în acelaşi timp, mărturia lor va fi dată în comuniune cu celelalte carisme şi realităţi ale Bisericii, vitalitatea va reapare.
– Viaţa consacrată în Brazilia a avut un rol important pentru dezvoltarea şi evoluţia teologiei eliberării. Dumneavoastră cum aţi trăit acest lung timp de cercetare teologică şi pastorală?
– Opţiunea preferenţială faţă de cei săraci este o opţiune evanghelică de care va depinde, înainte de toate, însăşi mântuirea noastră. Descoperirea ei şi construirea ei din partea teologiei eliberării au însemnat o privire sinceră şi responsabilă a Bisericii spre vastul fenomen al excluderii sociale. Papa Ioan Paul al II-lea a afirmat în acea vreme – prin scrisoarea trimisă Conferinţei Episcopilor din Brazilia şi încredinţată de Cardinalul Gantin – că teologia eliberării nu este numai utilă ci şi necesară. În acel timp cele două instrucţiuni trimise de Roma cu privire la temă corectau probleme legate de folosirea metodei marxiste în interpretarea realităţii.
Cred că încă nu a fost suficient de completată munca teologică pentru a desface opţiunea faţă de cei săraci de dependenţa sa de o teologie a eliberării ideologică, aşa cum a avertizat în ultima vreme Papa Benedict al XVI-lea. Cred că unul din drumurile cele mai promiţătoare constă în a aplica interpretării realităţii antologia şi antropologia trinitară. Personal am trăit anii naşterii teologiei eliberării cu multă angoasă. Eram la Roma pentru a studia teologie. Puţin a lipsit ca să părăsesc vocaţia sacerdotală şi chiar Biserica. Ceea ce m-a salvat a fost angajarea sinceră în spiritualitatea unităţii în Mişcarea Focolară. Călugării şi călugăriţele, cu radicalitatea vocaţiei lor evanghelice, vor putea colabora mult la acest nou parcurs.
– Ce anume pot să spere surorile şi călugării din acţiunea dumneavoastră de conducere şi de orientare?
– Viaţa consacrată este o perlă de o valoare enormă. Ordinele şi congregaţiile călugăreşti sunt cuvinte ale Evangheliei distribuite de-a lungul întregii istorii a Bisericii. Din marile experienţe călugăreşti s-au născut vestite şcoli de spiritualitate şi din ele importante şcoli de teologie. Fidelitatea faţă de fondatori şi comuniunea profundă cu Biserica vor putea să redea vieţii consacrate o strălucire mai mare slujirii Bisericii însăşi şi a omenirii.