Rugăciunea arată nevoia omului de Dumnezeu
12.05.2011, Vatican (Catholica) - Papa Benedict al XVI-lea a îndemnat credincioşii să petreacă mai mult timp în rugăciune, pe care a numit-o o expresie a celei mai profunde nevoi a omului de a înţelege şi a găsi un sens. „Iubiţi fraţi şi surori”, a făcut apel Pontiful la sfârşitul audienţei generale de miercuri, 11 mai 2011, „să învăţăm să stăm mai mult în faţa lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu care s-a revelat în Isus Cristos, să învăţăm să recunoaştem în tăcere, în interiorul nostru, glasul Său care ne cheamă şi ne conduce din nou la profunzimea existenţei noastre, la izvorul vieţii, la izvorul mântuirii, pentru a ne face să mergem dincolo de limita vieţii noastre şi să ne deschidem la măsura lui Dumnezeu, la raportul cu El, care este Iubire Infinită”.
Sfântul Părinte le-a explicat celor adunaţi în Piaţa San Pietro că „omul este prin natura sa religios, este homo religiosus aşa cum este homo sapiens şi homo faber… Imaginea Creatorului este imprimată în fiinţa sa şi el simte nevoia de a găsi o lumină pentru a da răspuns la întrebările care se referă la sensul profund al realităţii; răspuns pe care nu îl poate găsi în el însuşi, în progres, în ştiinţa empirică. Homo religiosus nu reiese numai din lumile antice, el străbate toată istoria umanităţii. În această privinţă, terenul bogat al experienţei umane a văzut apărând diferite forme de religiozitate, în tentativa de a răspunde la dorinţa de plinătate şi de fericire, la nevoia de mântuire, la căutarea de sens. Omul ‘digital’, ca şi acela din caverne, caută în experienţa religioasă căile pentru a depăşi caracterul său finit şi pentru a asigura aventura sa umană precară”.
„Omul poartă în sine setea de infinit”, a continuat Papa, „nostalgia veşniciei, căutarea frumuseţii, dorinţa de iubire, nevoia de lumină şi de adevăr, care îl împing spre Absolut; omul poartă în sine dorinţa de Dumnezeu. Şi omul ştie, într-un fel, că se poate adresa lui Dumnezeu, ştie că poate să se roage la El… Această atracţie faţă de Dumnezeu, pe care Dumnezeu a pus-o în inima omului, este sufletul rugăciunii, care după aceea îmbracă atâtea forme şi modalităţi în funcţie de istoria, timpul, momentul, harul şi chiar păcatul fiecăruia care se roagă”. Pontiful a adăugat că rugăciunea este o atitudine interioară, „un mod de a fi în faţa lui Dumnezeu”. „Rugăciunea îşi are centrul şi îşi înfige rădăcinile în profunzimile persoanei; de aceea nu este uşor de descifrat şi, pentru acelaşi motiv, poate să fie supusă la înţelegeri greşite şi la mistificări”.
Papa Benedict al XVI-lea a mai vorbit despre dinamica rugăciunii, care este rezultatul faptului că omul este „o creatură care are nevoie de ajutor, incapabilă să îşi procure de la sine împlinirea propriei existenţe şi a propriei speranţe”. Având în vedere această relaţie creatură-Creator, Sfântul Părinte a arătat că, în consecinţă, rugăciunea „îşi are una dintre tipicele sale expresii în gestul de a sta în genunchi”. „Este un gest care poartă cu sine o ambivalenţă radicală: într-adevăr, pot să fiu constrâns să stau în genunchi – condiţie de sărăcie şi de sclavie -, dar pot îngenunchea şi spontan, recunoscând limitele mele şi, prin urmare, faptul că am nevoie de un Altul. În faţa Lui recunosc că sunt slab, nevoiaş, ‘păcătos'”.
„În această privire la un Altul, în această îndreptare spre ‘dincolo’ se află esenţa rugăciunii, ca experienţă a unei realităţi care depăşeşte sensibilul şi contigentul. Totuşi, căutarea omului îşi găseşte împlinirea deplină numai în Dumnezeu care se revelează. Rugăciunea, care este deschidere şi înălţare a inimii la Dumnezeu, devine astfel relaţie personală cu El. Şi chiar dacă omul uită de Creatorul Său, Dumnezeu cel viu şi adevărat nu încetează să îl cheme cel dintâi pe om la misterioasa întâlnire în rugăciune”.
