Familia lui Dumnezeu, familia omului, familia popoarelor (II)
28.05.2011, Bucureşti (Catholica) - În contextul Anului omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii, Patriarhia Română şi Comunitatea Sant”Egidio au organizat la Palatul Patriarhiei din Bucureşti conferinţa internaţională „Să convieţuim într-o perioadă de criză – familia lui Dumnezeu, familia omului, familia popoarelor”. Evenimentul s-a bucurat de o participare la nivel înalt (vezi ştirea anterioară). Au fost prezentate poziţiile teologice ale celor două Biserici despre rolul şi valoarea familiei, precum şi abordarea problemelor şi ameninţărilor la care aceasta este supusă din cauza secularismului şi culturii individualiste care domină societatea modernă. Basilica.ro a publicat fragmente din prelegerile personalităţilor participante la conferinţă. Cităm în continuare din prezentările a doi vorbitori catolici.
Cardinalul Paul Poupard, fost preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Cultură a spus: „Conciliul Vatican II a definit familia drept ‘comunitate a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt’. Comuniunea este fructul şi manifestarea acelei iubiri care, izvorând din inima Tatălui, se revarsă în noi prin Duhul Sfânt pe care Iisus ni l-a dat, pentru a face din noi o singură inimă şi un singur suflet. În realizarea acestei comuniuni de iubire, Biserica se manifestă ca sacrament, mai exact ca semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc. Tocmai fiindcă Biserica nu are altă viaţă decât cea a harului, Conciliul afirmă că ea este în mod imuabil sfântă, deşi se află într-o permanenţă stare de a fi purificată pentru că este permanent pătată de păcatele membrilor ei. Să transformăm Biserica în casa şi şcoala comuniunii, iată marea provocare care ne stă înainte în mileniul care începe, dacă dorim să fim credincioşi planului lui Dumnezeu şi să răspundem deopotrivă aşteptărilor profunde ale lumii. Este vorba de a transforma fiecare comunitate eclesială, începând de la parohii, tot mai mult în familii, prin crearea unei atmosfere de prietenie fraternă, de iertare, de slujire reciprocă, de punere în valoare a harismelor sub călăuzirea păstorilor. Atunci evanghelizarea lumii va avea loc prin forţa de propagare a exemplului mai mult decât prin acţiuni specifice, aşa cum spune cuvântul lui Iisus: ‘Ca toţi să fie una, ca lumea să creadă’. Aşadar, Biserica trebuie să devină din ce în ce mai mult o familie, dar şi, la rândul ei, familia creştină trebuie să devină din ce în ce mai mult Biserică în miniatură.”
„Familia îşi găseşte izvorul şi modelul în Treimea divină, asemenea Bisericii: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul Sfânt, un singur Dumnezeu, trei persoane. În acest mister îşi are izvorul şi Biserica şi îşi găseşte şi sursa, şi familia. Acest ‘Noi’ divin constituie model veşnic al acestui ‘noi’ omenesc, al acestui ‘noi’ care este format mai întâi din bărbat şi din femeie, creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În Treime se poate întrezări modelul originar al familiei umane. Imaginea divină se realizează nu numai în individ, ci şi în acea comuniune singulară realizată între un bărbat şi o femeie, atât de contopiţi în iubire, încât devin un singur trup. Căci este scris: ‘După chipul lui Dumnezeu l-a făcut. A făcut bărbat şi femeie’. Fiecare comuniune de persoane fondată pe iubire este într-un anumit fel o reflectare a lui Dumnezeu-iubire, Unul şi Întreit, dar familia este o reflectare cu totul specială. Bărbatul şi femeia deţin amândoi umanitatea autentică şi demnitate egală, în acelaşi timp diferenţa de sex îi marchează profund în întreaga lor fiinţă, în trup şi suflet, şi îi orientează unul spre celălalt în vederea interacţiunii, a colaborării, a dăruirii reciproce şi a comuniunii. Fiecare dintre ei datorită celuilalt se dezvoltă pe sine şi devine pe deplin însuşi, şi mai ales fiecare oferă celuilalt capacitatea de a procrea şi de a deveni părinte, respectiv tată şi mamă”.
Monseniorul Leon Lemmens, Episcop auxiliar de Mechelen-Bruxelles: „De mult timp cultura individualismului transfigurează societăţile occidentale în general, şi pe cele europene în particular. Modelul cultural în vigoare caută să emancipeze persoanele de obligaţia de a accepta modele de viaţă prescrise de tradiţie şi societate şi le împinge să-şi construiască, în mod liber, o biografie proprie. Sociologul german Ulrich Wehler vorbeşte despre această sarcină de a ne crea o viaţă proprie, făcând abstracţie de modele transmise de tradiţie. Wehler vorbeşte şi de democraţia în miniatură. Fiecare decide cum doreşte să trăiască. Această libertate a individului de a-şi crea o viaţă proprie atinge toate dimensiunile vieţii şi ale raportării la ceilalţi şi este prezentată şi trăită ca un proces de emancipare, ca o liberare din contexte ce au reprezentat opresiunea, inegalitatea, privarea de drepturile proprii sau negarea propriei demnităţi. Această emancipare este trăită şi ca o liberare de legăturile cu familia sau cu familia mai largă, care este o comunitate religioasă sau a unei ţări. Modernitatea s-a apropiat deja de realitatea familiei pe care a plasat-o în acelaşi context al emancipării. Ea invită bărbatul şi femeia să iasă din modele de viaţă ce nu corespund propriilor ambiţii, sau propriilor caracteristici, sau sentimentului de autenticitate a propriului eu. Acest fenomen are loc într-o societate secularizată în care glasul lui Dumnezeu se chinuie să se facă auzit şi în care apelul la solidaritate a devenit foarte slab.”
