Cardinalul Cottier: 50 de ani de la Conciliul Vatican II
27.06.2012, Vatican (Catholica) - „Conciliul a fost pentru mine o ocazie unică de confruntare cu teologi şi păstori pe care altminteri nu aş fi putut să îi întâlnesc niciodată. Confruntarea, dialogul, reflecţia comună au lărgit orizontul multor Episcopi şi al nostru al tuturor, pentru că am putut vorbi direct cu reprezentanţii Bisericilor locale. S-ar putea spune că Conciliul al fost o circulaţie de catolicitate”. La 50 de ani de la deschiderea Conciliului Vatican II, amintirea acelei perioade a Bisericii este încă vie în amintirea Cardinalului Georges Marie Martin Cottier, teolog emerit al Casei Pontificale, care a participat la lucrările conciliare mai întâi ca expert privat al Mons. Charles de Provencheres şi apoi ca expert al Conciliului împreună cu Cardinalul Charles Journet. Riccardo Benotti, pentru agenţia SIR, l-a intervievat, textul apărând pe Ercis.ro tradus de pr. Mihai Pătraşcu.
– Ce climat se respira în lunile de pregătire?
– Conciliul a demarat graţie marii intuiţii a Papilor. Am fost uimit, îndeosebi, de discursul Papei Paul al VI-lea la începutul celei de-a doua sesiuni. Intuiţia Conciliului a venit de la Papa Ioan al XXIII-lea, dar marele Papă al Conciliului Vatican II a fost Montini. Grupurile romane care pregătiseră textele conciliare nu fuseseră destul de atente la fermentarea teologică ce caracteriza mai ales restul Europei. În acest sens, întâlnirea la Roma a fost foarte pozitivă pentru că i-a obligat pe toţi să facă un pas înainte, să regândească problemele, să aprofundeze, să asume şi să „digere” mai bine doctrina pentru a-i vedea potenţialităţile.
– Eminenţă, Conciliul a fost şi o ocazie de confruntare cu lumea atee…
– În timpul Conciliului Vatican II s-au născut Secretariatele, acum Consilii Pontificale. Fiind consultant al Secretariatului pentru Dialogul cu Necredincioşii, actualul Consiliul Pontifical pentru Cultură, am trăit experienţe cu adevărat interesante. A încolţit atunci ideea primelor întâlniri cu lumea comunistă, care reprezenta numai mişcarea colectivă explicit atee. Catolici fiind am văzut, de aproape, evoluţia comunismului. A posteriori se poate afirma desigur că regimul era deja condamnat la dizolvare: îmi amintesc de distanţa ideologică a delegaţilor din Uniunea Sovietică, care supravegheau totul, impunându-se fără a reuşi cu ungurii care aveau o mare libertate de gândire. Se percepea deja o diversitate enormă între ţările comuniste.
– Deschiderea la dialogul cu celelalte religii este unul din aspectele care a caracterizat lucrările conciliare…
– Dialogul este fără îndoială unul din roadele Conciliului. Ne-am dat seama imediat că era vorba de un teren de misiune foarte diferenţiat. Printre parcursurile cele mai importante a fost, fără îndoială, cel îndreptat spre evrei. Mentalitatea multor creştini s-a schimbat în profunzime, cu depăşirea antisemitismului uneori prezent. Astăzi avem posibilitatea de a dialoga, de a ne respecta şi de a privi la bogăţia comună pe baza Bibliei. Un efect al Conciliului a fost tocmai demararea întâlnirilor de la Assisi, unde Papa Ioan Paul al II-lea a amintit că putem să ne rugăm împreună între creştini. Acest lucru este valabil, în parte, şi pentru iudeii cu care recităm psalmii. În timp ce cu persoanele de alte religii, adăuga Papa, stăm împreună pentru a ne ruga. Este o distincţie decisivă: unii l-au acuzat pe Papa Wojtyla că trădează Biserica, însă acest lucru nu este adevărat, pentru că abordarea propusă de el se întemeiază pe acele valori comune tuturor oamenilor.
– Care este părerea dumneavoastră despre relatarea Conciliului din partea mass-media?
– Când mă întorceam acasă, în Elveţia, citeam ce relatau mass-media despre Conciliu. În această perioadă, probabil, ceva nu a funcţionat bine. În fiecare zi era dat un comunicat de presă care respecta caracterul secret al Conciliului, însă unii jurnalişti se opreau numai asupra punctelor de conflict, aşa încât au făcut să iasă o imagine care nu corespundea realităţii. Desigur, au existat excepţii, cum ar fi ‘La Civilta Cattolica’ a părintelui Giovanni Caprile care a fost, probabil, cel mai bun dintre jurnaliştii care au relatat lucrările. Conciliul, convocat la Roma, a avut prezenţa multor persoane care veneau pentru a-i întâlni pe Episcopi, pentru a sugera gânduri, pentru a indica teme asupra cărora să se concentreze. Tot acest ‘nor’ care înconjura Conciliul Vatican II nu a furnizat mereu o informaţie adevărată, dar a dat o idee vagă, adesea greşită, centrată pe falsa opoziţie dintre ‘spiritul Conciliului’ şi ‘literă’. Cel care trebuia să informeze, adesea nici măcar nu citise textele conciliare şi acesta este un efort pe care trebuie să îl facem astăzi, pentru că se vorbeşte adesea despre Conciliu fără a şti ce a spus el cu exactitate.
– Ce poate să mai spună astăzi Conciliul Vatican II?
– Nu trebuie să ne fixăm asupra câtorva elemente, cum ar fi disensiunea lefebriştilor, pentru că nu acestea sunt lucrurile cele mai importante. După orice Conciliu au existat fenomene asemănătoare. Îmi doresc desigur ca lucrurile să se rezolve, pentru că disensiunea ofensează unitatea, dar să ne gândim la creşterea Bisericii, chiar şi în persecuţie, în China sau în Vietnam. Conciliul a pregătit acest mileniu: evanghelizarea continentului asiatic, cel mai populat din lume. Toate acestea trebuie văzute ca o prelungire a Conciliului Vatican II. Şi prezenţa numeroasă a musulmanilor în Europa este un fapt care, desigur, interoghează misiunea creştină. Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea, în cuvintele sale, este mereu optimist: vede bine problemele, dar este condus de încrederea speranţei. Şi această reînnoire a speranţei s-a născut cu Conciliul.
