Pr. Heinz Kulüke: În situaţii dificile şi crize, avem nevoie de speranţă
22.10.2013, Iaşi (Catholica) - În perioada 12-19 octombrie 2013 a avut loc Adunarea Zonei Europene a Provincialilor Verbiţi. Întâlnirea s-a desfăşurat la Centrul Gaudium et Spes din Traian. Pr. Heinz Kulüke, superior general al congregaţiei, a participat la adunare şi s-a întâlnit, în ziua de 17 octombrie, alături de întregul grup de participanţi, şi cu PS Petru Gherghel la sediul episcopal din Iaşi. La finalul lucrărilor a avut amabilitatea de a răspunde la câteva întrebări, puse de pr. Cornel Cadar. Traducerea interviului din limba engleză a fost realizată de pr. Corneliu Berea şi a apărut astăzi pe Ercis.ro.
– Bine aţi venit în România. Ştiu că sunteţi pentru prima dată în ţara noastră. Aş dori deci câteva scurte date biografice, pentru ca cititorii să poată şti câte ceva despre dv.
– Sunt de naţionalitate germană şi am intrat în Societatea Cuvântului Divin, o congregaţie misionară, acum 30 de ani. Am lucrat ca misionar în Filipine timp de 25 de ani. Acum un an am fost ales superiorul general al congregaţiei.
– Aţi lucrat foarte mulţi ani în Filipine. V-aş ruga să oferiţi câteva informaţii cu privire la activitatea dv. în acea ţară.
– Cei 25 de ani în Filipine au fost dedicaţi unei munci pastorale intense care i-a implicat mult pe tineri, în special printre cei mai săraci şi marginalizaţi din periferii, însemnând activităţi pentru copiii străzii, grijă pastorală şi muncă socială în favoarea familiilor cu dificultăţi, precum şi muncă de profesor la universitate. Am fost totodată şi provincialul Provinciei de sud din Filipine, care numără 180 de confraţi şi circa 60 de tineri în formare, cu voturi temporare. Această provincie verbită are şi unele instituţii mai mari, cum ar fi universităţi, spitale, parohii, staţii de radio. Am fost şi un membru activ împotriva traficului de fiinţe umane şi am lucrat pentru aceasta îndeaproape cu organismele guvernamentale.
– Numărul celor săraci este în creştere. Cândva aţi afirmat că ar trebui să ne punem întrebarea de ce oare săracii sunt azi atât de săraci? Care ar fi răspunsul dvs. şi ce anume ar fi de făcut?
– Nu putem nega faptul că numărul celor săraci este în creştere. Suntem totodată conştienţi că Biserica şi congregaţiile călugăreşti, în general, se îndreaptă spre nevoile şi preocupările celor săraci în diferite feluri. Numerele însă sunt mari şi există situaţii şi locuri în care Biserica pur şi simplu nu mai face faţă nevoilor acestor oameni. O cale de a le veni în întâmpinare este aceea de a redefini şi reevalua structurile existente, adică sistemele economice şi acel capitalism care continuă să-i împingă pe oameni la marginile societăţii. Este alarmant să vezi cum grupurile sociale mai bogate se restrâng tot mai mult, în timp ce grupurile sociale mai sărace cresc exponenţial. Trebuie să ne aşezăm şi să discutăm. Există o mare nevoie de dialog pentru a găsi opţiuni mai bune de a îngriji şi de a împărţi, pentru a ridica nivelul vieţii umane.
– Pentru cei care nu ştiu: cine sunt Misionarii Verbiţi şi care este situaţia lor generală în lume?
– Societatea Cuvântului Divin (sau Misionarii Verbiţi) a fost întemeiată la Steyl, în Olanda, în 1875, de către Arnold Janssen, un preot diecezan, în perioada conflictului dintre stat şi Biserică, aşa-numitul Kulturkampf, care a determinat ca multe grupuri religioase să fie expulzate şi multe seminarii să fie închise în Germania. Societatea are 6.000 membri care lucrează în 75 ţări. Pr. Janssen a mai întemeiat două congregaţii de surori: Slujitoarele Duhului Sfânt (SSpS), prezente şi ele în România, precum şi Slujitoarele Duhului Sfânt de Adoraţie Perpetuă (SSpSaP). Sunt circa 3.000 de surori SSpS şi 370 de surori de adoraţie. Surorile contemplative se roagă zi şi noapte pentru misiunile noastre, precum şi pentru preoţi, fraţi şi surori.
– În ce ţară verbiţii sunt mai numeroşi şi care este situaţia vocaţiilor?
– În ciuda dificultăţilor de a avea mai multe vocaţii la preoţie şi la viaţa consacrată, congregaţia noastră a fost binecuvântată cu vocaţii. În ultimii şase ani 722 de membri cu voturi perpetue, fraţi şi preoţi, au primit prima lor misiune în diferite ţări din lumea întreagă. Odată cu depunerea voturilor perpetue, îşi declară şi disponibilitatea de sluji în misiunile noastre. În acest moment cele mai multe dintre vocaţii vin din Indonezia, Vietnam, India şi Filipine. Avem un număr tot mai mare de vocaţii în Africa.
– Cum vedeţi misiunea verbiţilor în România şi ce ne puteţi spune despre Centrul „Gaudium et Spes” din Traian?
– Privind doar la situaţia Bisericii din România, în care numai 5% sunt catolici şi populaţia în general este ortodoxă, cred că misiunea noastră este unică şi specială. Fiind o congregaţie misionară, considerăm că avem de jucat un rol important: acela de a fi un indicator pentru Biserica locală că Biserica Universală este mult mai mare. Deşi catolicii sunt o minoritate, prezenţa noastră ca o congregaţie misionară arată că Biserica este universală şi că Biserica Catolică este prezentă pe tot globul. Acesta este motivul pentru care noi am fost invitaţi să lucrăm în România şi aceasta a fost şi dorinţa generaţiei care a fondat prezenţa verbită aici, în special cel care a fost Arhiepiscopul Bukovsky. În România suntem totodată doritori de a avea şi vocaţii. Numele Centrului, Gaudium et Spes, spune totul. Există un nou parteneriat cu dieceza, cu scopul de a readuce oamenilor bucurii şi speranţe după decenii de comunism. Prin prezenţa noastră, prin munca şi acţiunile noastre, devenim un semn de speranţă pentru oameni.
– Care ar fi cea mai mare bucurie a dvs. ca verbit?
– Personal, cea mai mare bucurie ar fi să avem vocaţii în România. În cei câţiva confraţi români pe care îi avem am văzut talent pentru limbi, care este o înzestrare necesară pentru a lucra în misiuni.
– Dacă ar trebui să vă opriţi asupra unui anume text biblic, care v-ar vorbi într-un mod special, pe care l-aţi alege?
– Întotdeauna port în inimă textul din 1Pt 3,15: „Dimpotrivă, sfinţiţi-l pe Domnul Cristos în inimile voastre, gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră”. De acest lucru are nevoie azi lumea. În situaţii dificile şi crize, avem nevoie de speranţă.
– Suntem la sfârşitul Anului Credinţei. Ce credeţi că trebuie făcut pentru a creşte în credinţă?
– Pentru a creşte în credinţă avem nevoie de calea acţiunii şi a contemplaţiei. Credinţa fără acţiune nu ne conduce nicăieri. Trebuie să mergem spre cei săraci şi să învăţăm de la ei, de la adânca lor credinţă şi contemplaţie.
