Papa Francisc: Preotul trebuie să plângă în faţa tabernacolului pentru poporul său
08.03.2014, Vatican (Catholica) - În dimineaţa zilei de joi, 6 martie 2014, în Aula Paul al VI-lea din Vatican, Papa Francisc s-a întâlnit cu clerul Diecezei de Roma. Tema centrală a întâlnirii, inspirată din Evanghelia Sf. Matei, a fost milostivirea. Sfântul Părinte a reamintit că Isus a umblat prin sate şi oraşe, simţind compasiune pentru cei pe care îi întâlnea; persoane care erau „istovite şi părăsite ca nişte oi care nu au păstor”. „Noi nu suntem aici pentru a face un frumos exerciţiu spiritual la începutul Postului Mare, ci pentru a asculta glasul Duhului care vorbeşte întregii Biserici în acest timp al nostru, care este tocmai timpul milostivirii.”
Acest „timp al milostivirii” a fost primul punct de reflecţie al Papei Francisc. „Astăzi uităm totul prea în grabă, chiar şi Magisteriul Bisericii! În parte este inevitabil, dar marile conţinuturi, marile intuiţii şi moştenirea lăsată poporului lui Dumnezeu nu le putem uita. Şi doctrina divinei milostiviri este una dintre acestea… Ne revine nouă, ca slujitori ai Bisericii, să ţinem viu acest mesaj mai ales în predică şi în gesturi, în semne, în alegerile pastorale, de exemplu alegerea de a reda prioritate Sacramentului Reconcilierii, şi în acelaşi timp faptelor de milostenie.”
În al doilea rând, Papa a întrebat: „Ce înseamnă milostivirea pentru preoţi?” El a explicat că „Preoţii se emoţionează în faţa oilor, ca Isus când vedea mulţimea istovită şi părăsită ca oi care nu au păstor”. El a comentat că preotul, urmând exemplul Păstorului cel Bun, este un om al milostivirii, aproape de poporul său şi slujitor al tuturor. „Îndeosebi preotul demonstrează profunzimea milostivirii sale în administrarea Sacramentului Reconcilierii; demonstrează aceasta în toată atitudinea sa, în modul de a primi, de a asculta, de a sfătui, de a dezlega… Însă aceasta derivă din modul în care el însuşi trăieşte Sacramentul personal, din modul în care se lasă îmbrăţişat de Dumnezeu Tatăl în Spovadă şi rămâne în această îmbrăţişare… Dacă trăieşte aceasta el însuşi, în propria inimă, poate să dăruiască celorlalţi în slujirea sa.”
Sfântul Părinte a adăugat că inima unui preot trebuie să fie capabilă să se emoţioneze, deoarece „preoţii ‘aseptici’, cei ‘de laborator’… nu ajută Biserica. Astăzi Biserica putem să o gândim ca un ‘spital de campanie’… Este nevoie să îngrijim rănile, atâtea răni! Atâtea răni! Există atâţia oameni răniţi, de problemele materiale, de scandaluri, chiar şi în Biserică… Oameni răniţi de iluziile lumii… Noi, preoţii, trebuie să fim acolo, aproape de aceşti oameni. Milostivire înseamnă înainte de toate a îngriji rănile… Şi există şi răni ascunse, pentru că sunt oameni care se îndepărtează pentru a nu arăta rănile… Şi se îndepărtează probabil cam cu faţa strâmbă, împotriva Bisericii, dar în fond, înăuntru este rana… Vor o mângâiere! Şi voi, dragi confraţi – vă întreb – cunoaşteţi rănile enoriaşilor voştri? Le intuiţi? Sunteţi aproape de ei?”
În Sacramentul Reconcilierii, milostivirea nu înseamnă nici laxitate nici rigiditate excesive. „Ni se întâmplă adesea, nouă preoţilor, să auzim experienţa credincioşilor care ne povestesc că au întâlnit la Spovadă un preot foarte ‘strict’, sau foarte ‘îngăduitor’, rigorist sau laxist… Faptul că între duhovnici sunt diferenţe de stil este normal, însă aceste diferenţe nu pot să se refere la substanţă, adică la învăţătura morală sănătoasă şi la milostivire. Nici laxistul nici rigoristul nu dă mărturie despre Isus Cristos, pentru că nici unul nici altul nu acceptă persoana pe care o întâlneşte… Adevărata milostivire ia asupra sa persoana, o ascultă cu atenţie, se apropie cu respect şi cu adevăr de situaţia sa şi o însoţeşte pe drumul reconcilierii.”
„Milostivirea însoţeşte drumul sfinţeniei, o însoţeşte şi o face să crească… Şi în ce mod însoţeşte şi face să crească drumul sfinţeniei? Prin suferinţa pastorală, care este o formă a milostivirii. Ce înseamnă suferinţă pastorală? Înseamnă a suferi pentru şi cu persoanele… a suferi aşa cum un tată şi o mamă suferă pentru copii; îmi permit să spun, şi cu nelinişte…” Papa Francisc a împărtăşit cu clerul câteva întrebări care îl ajută şi pe el atunci când vine un preot vine la el, şi pe care şi le pune de asemenea atunci când este singur în faţa Domnului: „Tu plângi?… Câţi dintre noi plângem în faţa suferinţei unui copil, în faţa distrugerii unei familii, în faţa atâtor oameni care nu găsesc drumul?… Plângi pentru poporul tău? Spune-mi, tu faci rugăciunea de mijlocire în faţa tabernacolului?”
Episcopul Romei a concluzionat amintind că la final, „vom fi judecaţi despre modul în care am ştiut să ne apropiem de ‘fiecare trup’. Nu te ruşina de trupul fratelui tău… Preotul şi levitul care au trecut înainte de samariteanul milostiv nu au ştiu să se apropie de acea persoană bătută de tâlhari. Inima lor era închisă… Însă inima închisă se justifică mereu pentru ceea ce nu face. În schimb acel samaritean îşi deschide inima, se lasă mişcat în lăuntrul său, şi această mişcare interioară se traduce în acţiune practică, într-o intervenţie concretă şi eficace pentru a ajuta persoana aceea. La sfârşitul timpurilor, va fi admis să contemple trupul glorificat al lui Cristos numai cel căruia nu i-a fost ruşine de trupul fratelui său rănit şi exclus.”
