Papa Francisc: În acest nou an, să îmbrăţişăm recunoştinţa şi să respingem sclavia păcatului
01.01.2015, Vatican (Catholica) - La finalul anului calendaristic, Papa Francisc a reflectat asupra prezenţei mântuitoare a lui Cristos în timp, atrăgând atenţia împotriva nostalgiei pentru sclavia păcatului, şi încurajând recunoştinţa care conduce la pocăinţă. Tema timpului a fost centrală pentru predica liberă a Papei Francisc, din cadrul Vesperelor de seară din Bazilica San Pietro, din ziua de 31 decembrie 2014. „Semnificaţia timpului, temporalitatea, este atmosfera epifaniei lui Dumnezeu, adică a manifestării misterului lui Dumnezeu şi a iubirii Sale concrete”.
Celebrările de seara au fost marcate şi de intonarea Te Deum-ului, o străveche rugăciune de laudă pentru care se acordă celui care o recită public în Ajunul Anului Nou indulgenţă plenară în condiţiile obişnuite. Pontiful a prezidat şi expunerea şi binecuvântarea cu Preasfântul Sacrament. El şi-a bazat reflecţia pe cuvintele Sf. Paul către galateni, din lectura la Vespere: „Când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei care sunt sub Lege ca să primim înfierea” (4,4-5).
„Timpul a fost – ca să spunem aşa – ‘atins’ de Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi al Mariei, şi a primit de la El semnificaţii noi şi surprinzătoare, a devenit ‘timpul mântuitor’, adică timpul definitiv de mântuire şi de har”. Această temă a timpului ne face „să ne gândim la sfârşitul drumului vieţii, la sfârşitul drumului nostru… Sfânta Maică Biserică ne învaţă să încheiem anul şi chiar şi zilele noastre cu o cercetare a cugetului, prin care să reparcurgem ceea ce s-a întâmplat; să-i mulţumim Domnului pentru tot binele pe care l-am primit şi pe care l-am putut face şi, în acelaşi timp, să ne gândim din nou la lipsurile noastre şi la păcatele noastre. A mulţumi şi a cere iertare.”
„Apostolul Paul, în lectura de la aceste prime vespere, rezumă motivul fundamental al aducerii noastre de mulţumire lui Dumnezeu: El ne-a făcut fiii Săi, ne-a adoptat ca fii. Acest dar nemeritat ne umple de o recunoştinţă plină de uimire!… Suntem îndepărtaţi de El din cauza păcatului strămoşesc care ne-a despărţit de Tatăl nostru: relaţia noastră filială este profund rănită. Pentru aceasta Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său să ne răscumpere cu preţul sângelui Său. Şi dacă există o răscumpărare, este pentru că există o sclavie. Noi eram fii, dar am devenit sclavi, urmând glasul Celui Rău. Nimeni altul nu ne răscumpără din acea sclavie substanţială decât Isus, care a asumat trupul nostru din Fecioara Maria şi a murit pe cruce pentru a ne elibera, a ne elibera de sclavia păcatului şi a ne reda condiţia filială pierdută.”
Cu acest dar al răscumpărării în minte, Pontiful a invitat la o examinare a conştiinţei: „Cum este modul nostru de a trăi? Trăim ca fii sau trăim ca sclavi? Trăim ca persoane botezate în Cristos, unse de Duh, răscumpărate, libere? Sau trăim după logica mondenă, coruptă, făcând ceea ce diavolul ne face să credem că este interesul nostru? Există mereu în drumul nostru existenţial o tendinţă de a opune rezistenţă eliberării; ne este frică de libertate şi, în mod paradoxal, preferăm mai mult sau mai puţin inconştient sclavia. Libertatea ne înspăimântă pentru că ne pune în faţa timpului şi în faţa responsabilităţii noastre de a-l trăi bine… Sclavia ne împiedică să trăim pe deplin şi real prezentul, pentru că îl goleşte de trecut şi îl închide în faţa viitorului, în faţa veşniciei.”
„De această cercetare a cugetului depinde, pentru noi creştinii, şi calitatea muncii noastre, a trăirii noastre, a prezenţei noastre în cetate, a slujirii noastre faţă de binele comun, a participării noastre la instituţiile publice şi ecleziale. Pentru acest motiv, şi fiind Episcop de Roma, aş vrea să mă opresc asupra trăirii noastre la Roma care reprezintă un mare dar, pentru că înseamnă a locui în cetatea eternă, înseamnă pentru un creştin mai ales a face parte din Biserica întemeiată pe mărturia şi pe martiriul Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul… Aşadar să ne întrebăm: în acest oraş, în această comunitate eclezială, suntem liberi sau suntem sclavi, suntem sare şi lumină? Suntem plămadă? Sau suntem stinşi, fără gust, ostili, descurajaţi, irelevanţi şi obosiţi?”
Reflectând asupra recent dezvăluitelor cazuri de corupţie din Roma, Pontiful a chemat la convertirea inimilor, şi la o „reînnoită angajare pentru a construi un oraş mai drept şi solidar, unde săracii, cei slabi şi marginalizaţii să fie în centrul preocupărilor noastre şi al acţiunii noastre zilnice. Este necesară o mare şi zilnică atitudine de libertate creştină pentru a avea curajul să proclamăm, în oraşul nostru, că trebuie să apărăm săracii şi nu să ne apărăm de cei săraci, că trebuie să îi slujim cei slabi şi nu să ne folosim de cei slabi!” „Când într-un oraş săracii şi cei slabi sunt îngrijiţi, ajutaţi să se promoveze în societate, ei se revelează a fi comoara Bisericii şi o comoară în societate. În schimb, când o societate îi ignoră pe cei săraci, îi persecută, îi criminalizează… acea societate sărăceşte până la mizerie, pierde libertatea… încetează să fie creştină.”
Papa Francisc şi-a încheiat predica invitându-i pe credincioşi să nu tânjească după sclavie, ci să reflecte asupra „ceasului de pe urmă” şi să îşi amintească de „plinătatea timpului”. „Preasfânta Fecioară, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care este tocmai templul lui Dumnezeu, în care Cuvântul – care era la început – s-a făcut unul dintre noi în timp, ea care l-a dat lumii pe Mântuitorul, să ne ajute să-l primim cu inimă deschisă, pentru a fi şi a trăi cu adevărat liberi, ca fii ai lui Dumnezeu.”
