În Diecezele din Italia sunt dezbătute documentele sinodale despre familie
04.03.2015, Roma (Catholica) - „Niciodată nu a existat în parohii o asemenea participare”, a afirmat pentru Vatican Insider Arhiepiscopul Vincenzo Paglia, președinte al Consiliului Pontifical pentru Familie, cu privire la discuția diecezană asupra documentelor ieșite de la Sinodul extraordinar despre familie. Arhiepiscopul Paglia a acordat un interviu care a fost publicat în traducere pe Ercis.ro.
– În Dieceze se discută cu însuflețire documentele sinodale despre familie. În întâlnirile parohiale, după cum spun Episcopii, participarea credincioșilor este neobișnuit de ridicată. După părerea dumneavoastră, de ce?
– Nu există nici o îndoială că interesul credincioșilor (și nu numai) cu privire la tema Sinodului este foarte ridicat. Multe Dieceze italiene și chiar din afară m-au invitat și pe mine să prezint Raportul final pentru a continua să reflectez asupra a ceea ce deja a fost decis de Episcopi. Însă metoda sinodală efectivă pe care Papa Francisc a dorit să o demareze răspunde în manieră excelentă la acel sensus fidei care fără îndoială intră nu numai în metoda ci și în conținutul dezbaterii. Cred că este indispensabil să se acorde atenție reflecțiilor care vin din Bisericile locale. Și Secretariatul Sinodului este conștient de valoarea a ceea ce se întâmplă.
– Prin intermediul chestionarelor, Papa îi consultă pe cei de la bază și instanțele supuse Sinodului Episcopilor includ readmiterea la Sacramente a divorțaților recăsătoriți. Considerați că sesiunea ordinară din toamnă va continua de-a lungul unei linii de deschidere?
– Metoda sinodală nu este neutră față de conținut; dimpotrivă este parte integrantă a sa. Există un har special al Duhului când credincioșii se întâlnesc în numele Său ca să reflecteze asupra temelor vieții creștine. Alegerea Papei de a oferi imediat Bisericilor locale rezoluțiile din octombrie anul trecut înseamnă două lucruri. Înainte de toate receptarea indispensabilă a ceea ce a fost decis: deci există deja o bază solidă de începere. Și apoi se cere încă o altă reflecție cu privire la liniile deja trasate. Este clar, prin urmare, că se continuă pe ceea ce a fost trasat deja. Dezbaterea, reflecțiile sunt importante fie pentru a lărgi temele, fie pentru a lărgi consensul.
– La recenta recepție pentru aniversarea Pactelor Laterane, discutând cu jurnaliștii, prefectul Congregației pentru Doctrina Credinței, Cardinalul Gerhard Müller, a reafirmat că nu se poate aștepta de la Sinod răsturnări ale credinței, pentru că „nu suntem stăpâni ai doctrinei”, în timp ce Cardinalul Lorenzo Baldisseri a subliniat necesitatea de a permite discuției sinodale să dezvolte toate potențialitățile sale. După părerea dumneavoastră, sunt excesive așteptările create de opinia publică în privința Adunării despre familie?
– Nu am fost prezent la recepția despre care vorbiți dumneavoastră. Dar este evident că dacă pe de o parte nu se poate ”răsturna doctrina”, pe de altă parte a existat mereu în Biserică – ce nu este un muzeu, ci un Trup viu – ceea ce se numește „progresul dogmei”, adică aprofundarea, lărgirea doctrinei. Sfântul Ioan al XXIII-lea, cu mare înțelepciune pastorală, celui care îi reproșa câteva deschideri îi răspundea: „Nu Evanghelia se schimbă, noi suntem cei care o înțelegem mai bine”. Sinodul, cu toată procedura sa, incluzând așteptările și speranțele credincioșilor și chiar ale tuturor oamenilor, este tocmai această angajare de a repropune doctrina dintotdeauna cu un limbaj care să fie pe înțelesul oamenilor din timpul nostru. Este drumul fascinant și dificil al Bisericii în cursul timpului.
– Nu se amintește de mult timp o participare așa de intensă a credincioșilor la dezbaterea Bisericii. Pentru aceasta a dedicat Papa două Sinoade familiei?
– Pentru aceasta cred că suntem într-un moment providențial din istoria Bisericii. Un adevărat ”kairos”. Și sunt convins că, și în versantul familiei, criza pe care o trăim poate să fie o criză de creștere. Depinde de noi, desigur. De fapt, este vorba de a favoriza modele reînnoite de familie: adică o familie mai conștientă de sine, mai respectuoasă față de legătura sa cu mediul înconjurător, mai atentă la calitatea raporturilor interne, mai interesată și capabilă să trăiască împreună cu alte familii. Am putea spune: dacă pe de o parte există mai puțină familie, în sens cantitativ, pe de altă parte este nevoie de mai multă familie, în sens calitativ.
De altfel, nicio altă cale nu a fost găsită pentru umanizarea deplină a celor care se nasc la viață. Trebuie să fim mult mai atenți la slăbirea acestei unități fundamentale care rămâne nu numai arhitrava vieții sociale, ci care și poate evita derivele inumane ale unei societăți hiper-tehnice și hiper-individualiste. Familia rămâne – am putea spune și grație defectelor și limitelor sale – locul vieții, al misterului ființei, al încercării și al istoriei. Unicitatea sa o face un patrimoniu incredibil și de neînlocuit al umanității.
