Patriarhul Bartolomeu: A îngriji mediul înseamnă a ne preocupa şi de sărăcie

20.06.2015, Roma (Catholica) - Patriarhul ecumenic de Constantinopol, Bartolomeu I, citat în două paragrafe din Enciclica Laudato si’, este un pionier al predicării în apărarea mediului. Vatican Insider l-a intervievat după citirea textului Papei Francisc. Interviu a apărut în traducere pe Ercis.ro, de unde îl preluăm în continuare.

– Papa vine cu o enciclică dedicată ecologiei, care dedică două paragrafe magisteriului dumneavoastră despre această temă. Aţi fost surprins?

– Referinţa gentilă care a făcut-o fratele nostru Papa Francisc la Patriarhul ecumenic şi la slujirea noastră umilă nu m-a surprins. Din diferite motive. Înainte de toate, oricine încearcă să discearnă frumuseţea lui Dumnezeu în sacralitatea creaţiei în mod inevitabil va recunoaşte „toate cele adevărate, toate cele demne, toate cele drepte, toate cele curate, toate cele plăcute, toate cele vrednice de laudă” (Filipeni 4,8).

În al doilea rând, deoarece nu putem vorbi despre o dublă ordine sau despre o dublă realitate în creaţie, toate Bisericile, toate religiile şi toate disciplinele mărturisesc acelaşi adevăr, adică faptul că lumea este un dar divin pe care noi toţi suntem chemaţi să îl protejăm şi să îl apărăm. În al treilea rând, criza ecologică are o dimensiune ecumenică: nu se poate găsi o instituţie să fie învinovăţită în mod deosebit pentru dauna pe care am provocat-o creaţiei; şi nicio instituţie nu poate rezolva singură criza ecologică.

– De ce Bisericile Ortodoxă şi Catolică au decis să intervină cu privire la această temă în manieră atât de hotărâtă şi atât de specifică?

– Este vorba de mult mai mult. Ceea ce uneşte cele două Biserici ale noastre este mult mai mult decât ceea ce ne desparte. Ambele trebuie să ţină cont de acest aspect şi să se angajeze pentru unitate. Dar cu mult dincolo de diferenţele noastre confesionale şi doctrinale, suntem uniţi în pământul pe care-l împărţim, în creaţia care ne-a fost oferită ca dar preţios şi fragil de Creatorul nostru. În loc de a sugera că Biserica Ortodoxă şi cea Catolică au decis să denunţe impactul pe care omenirea l-a avut asupra schimbării climatice, probabil ar fi mai corect şi potrivit a spune că Bisericile noastre şi-au dat seama că nu putem face altfel, că „a sluji şi a apăra” creaţia lui Dumnezeu este parte integrantă a vocaţiei noastre de conducători de comunităţi creştine. Aşa cum este vocaţie a transforma natura în cultură şi a ne angaja pentru dreptatea socială în lume.

– În Enciclica Laudato si’, Papa Francisc leagă în mod permanent tema păzirii creaţiei cu necesitatea de a schimba modelul de dezvoltare, pentru a merge spre o economie care să aibă în centru omul şi nu banul. Împărtăşiţi acest mod de a pune lucrurile?

– Problema poluării şi a degradării mediului nu se poate izola cu scopul de a înţelege sau de a găsi o soluţie. Mediul este casa care înconjoară specia umană şi cuprinde habitatul uman. Deci nu se poate aprecia şi nici evalua mediul singur, fără a-l lega direct cu creatura unică ce locuieşte în el. A ne preocupa de mediu înseamnă a ne preocupa şi de probleme umane cum ar fi sărăcia, setea şi foamea. Această legătură este descrisă în detaliu şi în manieră completă în parabola în care Domnul spune: „Am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau” (Matei 25,35).

În afară de aceasta, termenii „ecologie” şi „economie” au aceeaşi rădăcină etimologică. Prefixul pe care îl au în comun, „eco”, derivă de la cuvântul grec oikos, care înseamnă „casă” sau „locuinţă”. Totuşi, este deplorabil şi egoist faptul că noi am limitat folosirea acestui cuvânt la noi înşine, ca şi cum am fi unicii locuitori ai lumii. Niciun sistem economic – oricât de evoluat ar fi tehnologic sau social – nu poate supravieţui prăbuşirii sistemelor ambientale care îl susţin.

Această planetă este de fapt casa noastră; dar este şi casa tuturor, aşa cum este casa fiecărui animal şi a oricărei forme de viaţă create de Dumnezeu. Este un semn de aroganţă din partea noastră să presupunem că numai noi, fiinţele umane, locuim pe acest pământ. În acelaşi mod, este un semn de tot atâta aroganţă a imagina că Pământul aparţine numai acestei generaţii.

– Creştinismul a fost uneori acuzat pentru că a permis aplicarea unui model de exploatare a pământului pornind de la cuvintele din Geneză: ce înseamnă „a lucra şi a păzi”?

– Scopul nostru este unit cu rugăciunea preotului în Sfânta Liturghie: „Aceleaşi daruri, primite de la Tine, Ţie ţi le oferim în toate şi pentru toate. Ţie ne închinăm, Te binecuvântăm, Ţie îţi mulţumim, o, Doamne, şi Te implorăm, o, Dumnezeul nostru”. Aşadar, suntem capabili să îmbrăţişăm toate persoanele şi toate lucrurile – nu cu frică sau din necesitate, ci cu iubire şi bucurie. Atunci învăţăm să ne îngrijim de plante, de animale, de fluvii, de munţi, de mări, de toate fiinţele umane şi de toată natura. Atunci descoperim bucuria – în loc de a provoca durere – în viaţa noastră şi în lumea noastră.

Prin urmare să creăm şi să promovăm instrumente de pace şi de viaţă şi nu de violenţă şi moarte. Atunci creaţia pe de o parte şi omenirea pe de altă parte – cea care îmbrăţişează şi cea care este îmbrăţişată – corespund pe deplin şi cooperează una cu alta pentru că nu se mai contrazic şi nu sunt în competiţie. Atunci, aşa cum omenirea oferă creaţia într-un gest de slujire şi jertfă sacerdotală, restituind-o lui Dumnezeu, tot aşa creaţia se oferă în schimb ca dar omenirii pentru toate generaţiile următoare. Atunci totul devine un fel de schimb reciproc, rod al belşugului şi împlinire de iubire. Atunci totul primeşte destinaţia sa originală şi scopul său original, aşa cum Dumnezeu a intenţionat din momentul creaţiei.

– În enciclică, Papa Francisc preţuieşte mişcarea ecologică, dar se distanţează de acel curent de gândire care îl consideră pe om ca „răul” planetei şi ar vrea să reducă populaţia. Ce părere aveţi?

– În literatura clasică a Bisericii de la începuturi, omenirea este considerată în termeni dialectici. Sfântul Grigore Teologul, care a fost Arhiepiscop de Constantinopol pe la sfârşitul secolului al IV-lea, a spus că omul este în acelaşi timp divin şi uman, un creator chemat să devină divin, un microcosmos şi un micro-Dumnezeu, un co-creator împreună cu Creatorul divin. Această ambivalenţă a omenirii înseamnă că omul este capabil să facă cele mai nobile şi demne acţiuni, dar în acelaşi timp este şi înclinat spre abuzurile cele mai respingătoare şi dăunătoare.

Aşadar, este adevărat că omenirea – creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu – este în starea sa cea mai naturală atunci când acţionează cu compasiune şi se îngrijeşte de alţii şi de natură. Totuşi, din cauza căderii în păcat, omul acţionează „contrar naturii”, în manieră alterată, uitând de viziunea şi de intenţia pe care Dumnezeu o avea pentru lume.

– Papa Francisc a propus din nou un acord pentru o dată fixă a celebrării Paştelui. Dumneavoastră sunteţi de acord cu privire la această ipoteză?

– Biserica Ortodoxă discută posibilitatea unei date fixe şi unice pentru celebrarea Paştelui, sărbătoarea sărbătorilor, deja de peste jumătate de secol. De fapt, primele consultări panortodoxe ca pregătire pentru marele şi sfântul Conciliu programat pentru anul viitor la Istanbul au analizat diferite opţiuni ştiinţifice şi liturgice pentru această eventualitate. Totuşi, în anii recenţi, şi îndeosebi după destrămarea Cortinei de Fier, elemente importante în cadrul unor Biserici naţionale au opus din păcate rezistenţă acestei ipoteze de schimbare.

Fără îndoială un acord despre o dată fixă comună pentru celebrarea Paştelui ar fi un avantaj îndeosebi pentru acei creştini care trăiesc în Americi, în Europa occidentală şi în Oceania. Dar făcând abstracţie de faptul că personal sunt de acord sau nu, o propunere de acest gen ar trebui să fie decisă de toate Bisericile Ortodoxe pentru a nu pune în pericol unitatea lumii ortodoxe.