Despre dialogul ecumenic dintre catolici și protestanți
14.09.2016, Roma (Catholica) - 
Martin Luther a fost un preot augustinian german care în 1516 a început să îl critice pe Papa și Biserica Romei. Critica sa a pornit îndeosebi de la opoziția față de practica indulgențelor. Critica lui împotriva Pontifilor Romani s-a extins și a devenit populară până acolo încât în ianuarie 1520 s-a reunit la Roma primul consistoriu împotriva tezelor sale, iar în iunie a fost dată Bulla Exsurge Domine, care îi cerea să retracteze oficial pozițiile sale sau să se prezinte la Roma pentru a face aceasta, altminteri va fi excomunicat. În 3 ianuarie 1521, cu bula Decet Romanum Pontificem, Papa Leon al X-lea îl excomunica pe Martin Luther. Condamnarea lui a generat o schismă, cu crearea Bisericii Protestante.
Au urmat ciocniri și violențe pentru posesia proprietăților Bisericii creștine acum scindată: conventuri, posesiuni, școli, universități. Conflictul dintre catolici și luterani nu a cruțat niciun sector al societății. În istorie el s-a extins și între state. La distanță de circa 495 de ani de la excomunicare, pentru a înțelege în ce punct se află procesul de dialog ecumenic dintre catolici și protestanți, agenția Zenit l-a intervievat pe Mons. Costantino Di Bruno, care a obținut doctoratul în teologie în 1979 cu o teză despre: „Rolul mântuitor al umanității lui Cristos în lumina marilor teme ale Cristologiei lui Luther, în confruntare cu soteriologia Sf. Anselm (Cur Deus Homo) și Sf. Toma de Aquino (Summa Theologica)”, la Institut Catholique din Paris. Interviul a fost tradus de pr. Mihai Pătrașcu și publicat pe ITRC.ro.
Pornind de la intențiile pe care le-a avut inițial Martin Luther, Mons. Di Bruno a explicat: „Intențiile bune trebuie să rămână bune de la început până la sfârșit. Orice reformator trebuie să facă două lucruri: să nu sfâșie niciodată Trupul lui Cristos, care este Biserica, nici să nu permită să fie sfâșiat de Trupul lui Cristos. În fața Trupului lui Cristos care trebuie păstrat în unitatea sa de mântuire și de răscumpărare, orice bună intenție trebuie încredințată Duhului Sfânt, pentru ca El să fie cel care să o introducă în inimi prin căi și metode pe care numai înțelepciunea Sa le știe și le cunoaște. Despărțirea de Trupul lui Cristos, care este Biserica Una, Sfântă, Catolică, Apostolică, produce daune infinite. Pentru ca nicio daună să nu lovească Biserica, se cere fiecăruia propria răstignire și propria anihilare.”
Luther a criticat faptul că în Biserică existau corupție, mondenitate, lupte de putere. „Toți marii sfinți au trăit în momente de puternică rătăcire a credinței… Ei nu au încetat niciodată să iubească Biserica, să o slujească, să o cinstească, drept adevărata lor Mamă. Timpurile Sf. Francisc și Sf. Dominic nu au fost deloc ușoare. Isus însuși i-a spus lui Francisc să repare Biserica Sa, care aproape că se prăbușea. Francisc a cerut Papei aprobarea noului său stil de viață și ca prim statut al regulii sale a pus ascultarea ‘față de Papa Honoriu’ și față de succesorii săi. ”
„După părerea mea, adevărata problemă de rezolvat nu este aceea despre justificare, ci despre mijlocirea reală a Bisericii în vederea mântuirii. Biserica, în afară de a fi una și sfântă și catolică este și apostolică? Preoția ministerială este esență a Bisericii sau un adaos? Fără preoție nu există Euharistie. Fără Episcopi nu există succesiune apostolică. Fără Papa suntem fără fundament pe care Biserica lui Cristos este zidită. Fără Papa, comunitățile creștine nu sunt garantate de eroare, de erezii.”
Referitor la colaborarea cu luteranii în anumite domenii de interes comun, Mons. Di Bruno a precizat: „A lucra împreună se poate. A se ruga împreună de asemenea. Însă problema devine delicată. Noi ne rugăm Fecioarei Maria. Îi invocăm pe fericiții din paradis. Credem în mijlocirea și în comuniunea sfinților, în indulgențe, în Jubileu și în Anul Sfânt, în Euharistie, în sacramentul Mirului și al Pocăinței. Putem să ne rugăm, dar nu putem să trăim aceeași credință… Cu privire la social se pot face atâtea lucruri împreună. Însă una este viziunea catolică despre om și alta este cea a celorlalte confesiuni religioase… Avem nevoie de toată înțelepciunea Duhului Sfânt să ne conducă, pentru ca din acțiunea noastră celălalt să nu creadă că noi am renunțat la adevărul lui Cristos, al Bisericii, al Sacramentelor, al harului, al apostolicității și ne-am pus pe același plan al adevărului și al doctrinei.”
„Unitatea adevărată, cea după Cristos Isus, are loc atunci când se devine o singură turmă, sub un singur păstor. Atâta timp cât vor fi multe turme, mulți păstori, multe staule, multe ‘adevăruri’ despre Biserică și despre Cristos, nu se poate spune că suntem mlădițe ale unei singure vițe, fii ai unei singure Biserici, mădulare ale unui singur trup… În unitate se intră nu prin acord, ci prin convertire, rod al Duhului Sfânt în inimi. Biserica este obligată să spună întregii lumi care sunt adevărurile necesare de care nu se poate face abstracție pentru a fi adevărat Trup al lui Cristos și care sunt în schimb rod și aplicații istorice ale Evangheliei trăite în decursul secolelor. Apostolicitatea ‘cum Petro et sub Petro’ nu va putea fi niciodată considerată secundară. Biserica însăși ar fi fără fundamentul său de stabilitate.”
„Adevărul nu trebuie despărțit niciodată de caritate. Caritatea trebuie mereu să triumfe asupra adevărului. În numele adevărului, Luther a lăsat ca trupul Bisericii să fie sfâșiat. După această sfâșiere, partea sfâșiată s-a sfâșiat la rândul său și se sfâșie în multe părți. De altfel și în mod paradoxal, ori se acceptă un singur Papă, ori fiecare devine Papă pentru sine însuși. Fiecare, conform principiului ‘sola fides, sola gratia, sola scriptura’, poate să-și construiască o ‘Biserică’ a sa, o comunitate a sa, adăugând rar, dar mereu eliminând ceva din credință, din har, din Scriptură.”
